Chişinău, oraşul meu

Personalităţi : Alexandru Plămădeală

2012-01-31T15:49:00.002+02:00

Faţă-n faţă cu un vrednic predecesor

Îndrăznesc să presupun că mulţi cunosc despre Alexandru Plămădeală doar faptul că este cel care a plăsmuit monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt din capitala Moldovei, iar unii - poate şi pe acela că bustul de pe mormîntul lui Alexei Mateevici de la Cimitirul Central din Chişinău e tot o lucrare a acestui sculptor (printre altele, cu Alexei Mateevici a fost nu numai coleg la Seminarul Teologic din Chişinău, ci şi un bun prieten). Două evenimente culturale ce au avut loc în septembrie-octombrie la Chişinău au venit să ne descopere, sau să ne redescopere, vasta activitate a acestui artist plastic care, în destul de scurta lui trecere prin viaţă - a trăit doar 52 de ani - a reuşit să facă extrem de mult.

Timp de aproximativ două decenii, Alexandru Plămădeală a fost, de fapt, animatorul vieţii cultural-artistice din Basarabia şi directorul (în perioada 1919-1940) instituţiei de învăţămînt în care studiau cartea creaţiei cei mai înzestraţi tineri şi tinere din ţinutul nostru, instituţie care activează fructuos pînă în prezent, astăzi numindu-se Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală". Anume corpul lui profesoral şi elevii, în colaborare cu Ministerul Culturii şi Turismului şi Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Moldova, în zilele de 22-29 octombrie curent, au prezentat la Galeria „Constantin Brâncuşi" o bogată expoziţie cu genericul „Pietate" - pictură, grafică, sculptură, ceramică, tapiserie a multora dintre foştii şi actualii profesori şi elevi ai colegiului, - întru cinstirea memoriei vrednicului nostru predecesor, cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la naşterea lui (9 octombrie 1888, Buiucani, Chişinău) şi, totodată, a 121 de ani ai colegiului. (Cîteva repere din istoria instituţiei: a fost înfiinţată în Chişinău la 1887, ca şcoală privată de desen; în 1891, printr-o hotărîre a Dumei orăşeneşti, e transformată în Şcoală municipală (comunală) de desen, iar în 1918 - în Şcoală de arte frumoase; în 1919, după decesul lui Vladimir Okuşko (absolvent al Academiei de Arte din Sankt-Petersburg, care din 1897 se stabileşte la Chişinău şi din acel moment pînă la sfîrşitul vieţii deţine funcţia de director al şcolii, pentru buna ei funcţionare reuşind să întocmească un eficient program didactic), succesor al acestuia devine Alexandru Plămădeală, fost elev în clasa acestui profesor în perioada 1907-1911, în virtutea cărui fapt a stat la căpătîiul dascălului său grav bolnav în ultimele zile ale acestuia.
Şcoala îi cerea mult timp şi eforturi, însă, fiind o fire activă, cu capacităţi organizatorice, şi un om bine instruit pe deasupra, a izbutit să soluţioneze multe dintre numeroasele probleme ale instituţiei, printre care şi cea a localului, obţinînd clădirea de pe str. Alexandru cel Bun, 111, în care a fondat o bibliotecă, un muzeu, găsind loc şi pentru un cămin în care să trăiască elevii veniţi de la ţară. Totodată, a reuşit să adune în jurul său profesori competenţi, cu o foarte bună pregătire profesională, de exemplu, Şneer Cogan, absolvent al Academiei de Arte din Munchen, Auguste Baillayre, cu studii făcute la Bruxelles, Eugenia Maleşevschi, discipolă a lui I. Repin la Academia de Arte din Sankt-Petersburg, Petre Constantinescu-laşi (cursul de Istorie a artei) ş.a.
În cadrul vernisării expoziţiei „Pietate", Iurie Colesnic a lansat ghidul enciclopedic „Colegiul Republican de Arte Plastice „Al. Plămădeală" (Editura „Museum", Chişinău), la care cunoscutul cercetător a lucrat timp de mai mulţi ani, din truda lui rezultînd un produs intelectual-poligrafic de excepţie, în care este prezentat itinerarul destul de întortocheat de statornicire a acestei instituţii, care pe drept cuvînt poate fi considerată „forja" în care au fost plămădiţi şi modelaţi majoritatea artiştilor noştri plastici - pînă acum, în jurul la 400, printre care şi cele mai notorii nume, între acestea şi al lui însuşi Alexandru Plămădeală, nume care au făcut şi continuă să facă faimă artei noastre atît acasă, cît şi în lume.
Se cuvine să mai spunem că Alexandru Plămădeală este cel care în 1921 întemeiază Societatea de Arte Frumoase din Basarabia, organizînd în cadrul ei 11 expoziţii, iar în 1939, de acum fiind foarte bolnav, împreună cu alţi plasticieni, fondează Pinacoteca Municipală, cu 161 de lucrări create de diferiţi autori, mai tîrziu transferate în fondurile Muzeului Republican de Arte nou-creat. Nu e vina lui că, în timpul războiului, colecţia fiind evacuată, urmele ei s-au pierdut pentru totdeauna...
El însuşi a fost un artist prolific, fructificîndu-şi cu aceeaşi pasiune talentul în sculptură, pictură şi grafică, în repetate rînduri fiind menţionat, pentru diferite lucrări, cu Premiul I şi Premiul Special al Ministerului Cultelor şi Artelor, iar în 1924 - decorat cu ordinul „Steaua României", în grad de ofiţer, alături de Constantin Brâncuşi, Nicolae Tonitza şi alţi artişti plastici de valoare. La expoziţia vernisată în prima jumătate a lui noiembrie curent la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, au fost prezentate 76 de lucrări de diferite genuri (din fondurile instituţiei, precum şi ale Arhivei Naţionale), inclusiv o machetă a monumentului lui Ştefan cel Mare. Atît a fost posibil a se găsi la ziua de astăzi. E mai mult însă decît suficient şi acest număr modest de lucrări, pentru a ne putea da seama de cu adevărat enormele dimensiuni ale acestui talent, care nu şi-a precupeţit puterile întru binele ţării sale.

Autor : Anastasia RUSU-HARABA
Rev. Moldova, nr. 11-12., 2008, P. 26-27.

Fapte captivante

2012-01-31T11:47:00.003+02:00

Din tată în fiu

Dacă am şi reuşit să supravieţuim vitregiilor istoriei, acest miracol s-a produs numai datorită faptului că am respectat cu sfinţenie tradiţiile strămoşeşti. Iar una dintre ele, poate cea mai importantă, este transmiterea averii spirituale din tată în fiu.
În Sfatul Ţării au existat cîteva cazuri cînd deputaţii erau membrii uneia şi aceleiaşi familii: Cazacliu, Bogos ş.a., dar a existat un caz deosebit, cînd tatăl şi fiul, Nicolae Ion Bosie Codreanu şi Nicolae Nicolae Bosie Codreanu au stat alături pe băncile primului parlament al Basarabiei, tatăl ca simplu deputat, iar fiul ca unul dintre liderii Republicii Moldoveneşti.
Nicolae Ion Bosie Codreanu (1859-1926) a fost şef de gară la staţia Cazatin, jud. Hotin, iar fiul său Nicolae Nicolae Bosie Codreanu (1887-1963) a condus Căile Ferate ale României mai multe zeci de ani.
Tatăl a făcut studii la un liceu real, iar fiul a absolvit Institutul Politehnic din Kiev. Şi totuşi în această familie a existat o taină, conştiinţa naţională a tatălui fiind un reper de neclintit pentru fiul său. Şi unul, şi altul au votat Unirea la 27 martie 1918 şi Unirea de la 27 noiembrie 1918 şi nici nu s+a pus la îndoială că ar fi putut exista şi alte variante.
Această poză executată în luna mai a anului 1902 ne prezintă o familie pătrunsă de un aer profund patriarhal. Chiar însuşi aspectul tinerilor nici nu dă de bănuit că în haine simple sînt înţoliţi viitorii miniştri. Taina acestei familii ne este cunoscută astăzi: demnitatea, care este cheia tuturor problemelor de conştiinţă, şi transmiterea acestei demnităţi ca pe cea mai sacră povară din tată în fiu.

Autor : Iurie Colesnic,
Rev. Moldova, nr.9, 2008, P. 53.

Sala cu Orgă din Chişinău

2012-01-31T11:30:00.004+02:00

Cu prilejul jubileului de 30 de ani, pe care Sala cu Orgă l-a marcat pe 16 septembrie curent, a fost organizat un frumos festival, primul concert în cadrul lui fiind prezentat de Orchestra de Cameră, care de asemenea în aceste zile şi-a sărbătorit un jubileu - 20 de ani de la întemeiere. Cu acest prilej, fondatorul ei, Alfred Gersfeld, a sosit din SUA ca să dirijeze programul. În continuare, seară de seară, rînd pe rînd, au evoluat, cu programe reînnoite, colectivele şi soliştii Sălii cu Orgă, iar la 20 septembrie mulţi dintre chişinăuieni au asistat la un splendid concert în aer liber, prezentat în Scuarul "Eminescu", pe o scenă improvizată.

Iniţial, în actuala Sala cu orgă s-a aflat Banca orăşenească. Chiar de la apariţia sa în peisajul ur-banistic al Chişinăului, în decembrie 1911, acest edificiu a fost apreciat de locuitorii de atunci ca unul dintre cele mai frumoase în oraş, de unii - chiar cel mai frumos. L-a proiectat Mihail Cecherul-Cuş. Anume el a cîştigat concursul anunţat de Duma Orăşenească, elaborînd un proiect ulterior considerat culmea creaţiei sale şi apreciat de însuşi Bernardazii. Edificiul, vorbind în limbajul arhitecţilor, se caracterizează prin forme monumentale în stil clasic cu elemente de romantism, iar în limbajul chişinăuienilor şi-a găsit o expresie destul de simplă: "clădirea cu lei". În faţa ei, lîngă aceşti lei somptuoşi - posibil, arhitectul i-a conceput ca pe nişte străjeri simbolici ai banilor ce se aflau în interior - chişinuienilor întotdeauna Ie-a plăcut să se fotografieze. Şi în familia mea există o asemenea fotografie, făcută la începutul anilor 70, în care sînt eu, mică de tot, împreună cu mama mea, pe atunci cîntăreaţă în corul Operei Naţionale. Uneori, într-o dispoziţie un pic sentimentală, se întîmplă să arăt poza unei sau altei persoane, pentru a zice: uitaţi-vă de cînd a început calea mea spre Sala cu Orgă! Asta pentru că ţin mult la ceea ce reuşim să facem aici cu întreg personalul de 120 de oameni, dintre care 80 sînt muzicieni.
Acum treizeci de ani, - se spune că la indicaţia conducerii, şi anume a lui Ivan Bodiul, de dragul fiicei Svetlana, care tocmai pe atunci absolvea Conservatorul de la Moscova la specialitatea pian şi orgă, deşi mulţi afirmă că e pur şi simplu o legendă - Banca Orăşenească a devenit Sala cu Orgă, principalul argument al acestei transformări fiind calităţile acustice unice ale edificiului. Printre altele, lucrările de replanificare şi reconstruire a interiorului au fost foarte reuşit înfăptuite sub conducerea arhitectului Iurie Leoncenco. Primul concert a avut loc pe 16 septembrie 1978...
Am fost numită director al acestei instituţii în 2001. Au fost suficiente vreo două luni pentru ca să intru în albia lucrurilor de aici, primul obiectiv fiind închegarea unui nou colectiv al Orchestrei de Cameră într-o formulă adecvată momentului. Aveam nevoie de o politică şi de o strategie clară de activitate în plan artistic, prin care am fi putut reuşi să reabilităm bunul nume al acestei instituţii. Paralel, aveam şi sarcina de a-l recuceri pe spectator, în primul rînd, pe cel tînăr. Cu eforturile noastre şi cu sprijinul oferit de Ambasada Marii Britanii, am iniţiat programul "Educaţia muzicală în şcolile de cultură generală", mergînd prin şcoli (şi nu numai prin cele din Chişinău) cu orchestra noastră de cameră, ca să prezentăm în faţa elevilor, în limbaj accesibil pentru ei, lecţii despre marii compozitori ai lumii şi mici concerte cu interpretarea unor creaţii muzicale de mare popularitate, cu respectivele comentarii.
Bineînţeles, am revăzut programele, de asemenea, în scopul de a trezi interesul spectatorului. Am făcut tradiţionale serile dedicate lui Mozart, Chopin, Vivaldi, Bach, concerte de muzică naţională; am început să invităm artişti de mare valoare din străinătate - vi-i amintesc doar pe Virtuozii Moscovei şi pe celebrul Dmitri Hvorostovski, - astfel devenind localul în care se desfăşoară multe concursuri şi festivaluri de anvergură naţională, ba chiar şi internaţională. Visul nostru este să fie greu de găsit un bilet la concertele în Sala cu Orgă - şi de ce nu? Este un obiectiv absolut real, dacă ţinem cont de valoarea artistică a colectivelor noastre - mă refer la Orchestra Naţională de Cameră, de al cărei nivel profesional rămîn frapaţi toţi dirijorii din lume, care vin să concerteze pe scena noastră, apoi un colectiv, după mine, unic, şi anume Corul de Cameră condus de Ilona Stepan, neobişnuitul Ansamblu de Acordeonişti "Concertino", precum şi cunoscuta organistă Ana Strezev, remarcabilul violoncelist Ion Josan, la fel de talentatul flautist Ion Negură, tînărul violonist Ilian Gîrneţ, cel care vara aceasta a cucerit Premiul I la un prestigios concurs internaţional din Belgia. Cu ei, şi nu numai cu ei, putem merge în toată lumea cu fruntea sus. Nici nu toate ţările mari au asemenea forţe artistice, care sînt ambasadorii noştri culturali în lume.

Străini despre noi
Aveţi muzicieni de excepţie!!!
În ţara mea, nu există săli de proporţii potrivite pentru interpretarea muzicii de cameră. În acest sens, Sala cu Orgă din Chişinău pare a fi una ideală. M-am simţit o norocoasă, asistînd la un concert prezentat aici, pe 16 septembrie curent, de Orchestra Naţională de Cameră sub bagheta celui care, acum 20 de ani, a întemeiat-o, dirijorul Alfred Gersfeld, sosit special din SUA cu acest prilej. De altfel, cînd răsuna "Polca piţicatto" de Strauss - dumnealui a demonstrat un stil neobişnuit pentru spectatorul de astăzi - la început, a dirijat cu faţa spre muzicieni, iar peste puţin timp s-a întors cu faţa spre sală (de altfel, este maniera primilor dirijori de orchestre şi ea ţine de timpurile cînd a sta cu spatele la spectatori se considera o necuviinţă), însă acest lucru nu a influenţat în nici o măsură calitatea dirijării, ci doar i-a imprimat o notă de originalitate.
Fiind o bună cunoscătoare a muzicii, pot afirma cu certitudine că toate lucrările prezentate în acea seară au răsunat pur şi simplu admirabil, ceea ce denotă un nivel profesional de excepţie al instrumentiştilor moldoveni. La fel de admirabili i-am găsit şi pe solişti: Dorina Boţu, Ilian Gîrneţ (vioară), Oleg Palimschi (clavecin), Ion Josan (violoncel), Ana Strezev (orgă, clavecin), Ion Negură (flaut). În interpretarea lor, Mozart, Bach, Strauss, Vivaldi au răsunat proaspăt şi somptuos. Corul de Cameră al Sălii cu Orgă şi măiestritul lui dirijor, dna Ilona Stepan, au înnobilat concertul cu evoluarea sa, care merită pe deplin calificativul aleasă.
În mod deosebit m-a impresionat aranjamentul pentru acordeon al Simfoniei finale nr. 4 a lui Mendelssohn-Bartholdy. Ansamblul "Concertino", care a interpretat lucrarea, a demonstrat că acest instrument este capabil să redea cu virtuozitate complexitatea muzicii clasice - desigur, fiind mî-nuit de astfel de profesionişti cum sînt cei de la Chişinău... Printre altele, în Marea Britanie, acordeonul demult a părăsit scena, acum îl poţi auzi doar în aşanumitele folk-cluburi, cu piese pur distractive.
Mă invidiez pe mine însămi pentru clipele de încîntare pe care le-am trăit în Sala cu Orgă din Chişinău la acest început de toamnă...

Janet MAILE, Marea Britanie.
Rev. Moldova, nr. 9, 2008, P. 15-16.

Alexandru Bernardazzi : arhitect

2012-01-30T11:22:00.003+02:00

Alexandru Bernardazzi : In memoriam

În urmă cu mai bine de un deceniu, chişinăuienii i-au permis să revină în mijlocul lor. Mai întîi, au dat numele lui unei străzi (fosta Ferarilor), apoi au instalat pe cîteva clădiri plăci comemorative - fapt mai mult decît îmbucurător, care poate fi tîlcuit ca un prinos de recunoştinţă pentru ceea ce a făcut, dar şi ca începutul ispăşirii unui păcat comis faţă de el. Încă fiind în viaţă, Alexandru Bernardazzi a avut grijă să lase cuvînt ca, oriunde s-ar afla în momentul cînd îşi va trăi ultimele sale clipe, să fie înmormîntat la Chişinău. Cînd au sosit aceste clipe, se afla în oraşul Fastov, de unde a şi fost adus şi înmormîntat în partea de sud a cimitirului de pe strada Armenească, în sectorul pentru luterani, alături de mama sa, în cavoul pe care-l proiectase el însuşi. În anii '60 ai secolului trecut, acest sector al cimitirului a fost distrus, pe locul lui urmînd să fie construit nu altceva decît un cinematograf, Gaudeamusul de astăzi. De o asemenea barbarie am dat dovadă de mai multe ori în istoria noastră - să ne amintim doar de cimitirul Roşcanu, unde au fost distruse mormintele nobilimii basarabene, de cimitirul de la Botanica... Nimănui nu i-a dat prin gînd că osemintele ar trebui depuse în altă parte, reînhumate, fie şi fragmentar, îndeosebi atunci cînd era vorba de o personalitate. Cred că această situaţie anormală şi ruşinoasă pentru noi - dea Domnul să ne fie de învăţătură! - e una dintre cauzele trecerii îndelungate sub tăcere a numelui lui Alexandru Bernardazzi.
Dorinţa de a fi înmormîntat la Chişinău poate fi înţeleasă ca o respectare a tradiţiei de a odihni pe veci alături de cei apropiaţi, însă, personal, mai sînt dispus să cred că, în cazul lui, e vorba, în aceeaşi măsură, dacă nu şi în una mai mare, de o profundă legătura personală cu oraşul nostru.
Pentru că anume aici a debutat ca profesionist, anume aici, sa zicem aşa, şi-a făcut proba de condei ca arhitect. În acea vreme, Chişinăul era un oraş gubernial cazon, cu o arhitectură tipic rusească, impusă de modelele acceptate în întregul imperiu. În această stare de lucruri putea sa facă schimbări doar un architect conceptual iar Alexandru Bernardazzi s-a dovedit a fi anume un arhitect conceptual, calitate pe care o posedă profesionişti număraţi... Cheia pe care şi-a propus-o în activitatea sa a fost, de fapt, un program estetic, pe care l-a realizat ca un intelectual în cel mai profund înţeles al cuvîntului. Era arhitect în cîteva generaţii. Tatăl lui, Iosif Bernardazzi, a fost arhitect la curtea ţarului rus Nicolai I, înainte de aceasta participînd, împreună cu doi fraţi ai săi, la edificarea Catedralei Isaak din Sankt-Peterburg. Deci, pu-tem spune că avea implantate genetic în fiinţa sa caracteristicile necesare pentru o carieră proeminentă în arhitectură, suplimentîndu-le cu studii serioase, făcute tot la Sankt - Petersburg, oraşul însuşi servindu-i drept manual de urbanistică.
În perioada cît a fost arhitectul principal al Chişinăului - 22 de ani, începînd cu 1856, pe parcursul cărora, potrivit unor surse, un timp a fost plecat din Basarabia din cauza unor controverse cu primarul de atunci, Carol Schmidt - Alexandru Bernardazzi a reuşit să-i dea oraşului o faţă, impunînd în arhitectura lui un anumit limbaj arhitectonic. A fost specialistul care a împreunat stilurile, creînd unul pe care-l putem numi, fără nici o ezitare, stilul Bernardazzi. Acesta conţine elemente şi de clasică, şi de baroc, şi de gotică, ele fiind îmbinate atît de firesc şi armonios, cum le poate îmbina doar un adevărat spirit creator. În felul acesta, clădirile proiectate de Alexandru Bernardazzi, ba chiar şi cele la care lucra în colaborare cu alţi arhitecţi, nu erau pur şi simplu nişte edificii, erau obiecte care educau un bun gust.
Nu am nici o îndoială că, în ceea ce a făcut, a urmărit şi această idee sau, nu-i exclus, ea a fost chiar principala - de a educa oamenii prin frumosul mediului în care trăiesc ei, de a le forma bunul gust. În acest fel, clădirile proiectate de el au schimbat faţa oraşului, dar, totodată, i-au schimbat şi pe locuitorii lui. Nu mai zic că anume Bernardazzi a fost cel care a încercat să modernizeze Chişinăul şi în alt sens, insistînd ca oraşul să fie pavat şi iluminat; tot el a creat sistemul de alimentare cu apă a oraşului, inexistent pînă atunci.
I se atribuie calitatea de autor al mai multor edificii cu diferite destinaţii: potrivit unor surse - în jurul la 50, potrivit altor surse - în jurul la 30. Cifra e discutabilă, pentru că el a avut ca urmaşi mulţi epigoni, care i-au preluat stilul, din care cauză s-a întîmplat să fie făcute nişte confuzii, în unele cazuri avînd de suferit însăşi imaginea ilustrului arhitect. Dar cîteva din acestea îi profilează în mod deosebit stilul: actualul Muzeu de Arte Plastice (fostul Liceu "Dadiani"), biserica "Sf. Teodora de la Sihla" (fosta capelă a Liceului "Dadiani"), biserica "Sf. Pantelemon" (fosta biserica grecească), actuala primărie (fosta Dumă Orăşenească), la ultimul obiect colaborînd cu arhitectul Mitrofan Ellade şi, desigur, conacul boierului Roşcanu Derjiţchi (în timpul sovietic - Societatea "Ştiinţa", str. Bucureşti colţ cu V. Pîrcălab), care în ultimii ani, cu regret, e lăsată să se ruineaze.
În ultimii ani, Chişinăul se construieşte şi se reconstruieşte vertiginos, ceea ce pare un fapt îmbucurător. Asta dacă nu ne gîndim că astfel el îşi pierde propria faţă - şi-o pierde cu fiecare zi - devenind, în fond, un oraş eclectic. Înţeleg dorinţa şi tendinţa arhitecţilor contemporani de a fi în avangarda arhitecturii mondiale, nu înţeleg însă de ce ei neglijează legătura cu vechiul tradiţional. Rupînd legătura generaţiilor, indiferent despre ce domeniu este vorba, se rupe legătura firească istorică, iar fără aceasta, practic, se pierde patrimoniul. E greu oare să ne dăm seama de asta?!

Autor : Iurie COLESNIC
Rev. Moldova, nr. 7-8, 2007, P. 36-37

Şcoala eparhială de fete din Chişinău

2012-01-30T09:53:00.004+02:00

Pentru ca clerul din Basarabia secolului al XlX-lea să corespundă întru totul normelor religioase, s-a iniţiat instruirea specială a viitoarelor soţii de preoţi. Ele trebuiau să desăvîrşească mentalitatea copiilor şi a soţilor, iar aceştia, la rîndul lor, ca purtători aleşi ai cuvîntului lui Dumnezeu, - pe cea a enoriaşilor. În acest scop a fost deschisă şcoala eparhială de fete din Chişinău.
Ideea înfiinţării şcolii aparţine arhiepiscopului Antonie (Şokotov; 1858-1871), care din start s-a ciocnit de indiferenţa boierilor locali şi a populaţiei autohtone, de lipsa mijloacelor financiare şi a spaţiului locativ. Dar a soluţionat problema relativ uşor, în spiritul adevăraţilor propovăduitori, adresîndu-se după ajutor populaţiei. El solicită colaborarea persoanelor avute, care dispuneau de mari proprietăţi funciare. Supuşii arhiepiscopului, îndeosebi cei de origine străină, au fost foarte receptivi la apelul lui şi, în scurt timp, s-au prezentat o mulţime de persoane dornice să ajute.
La soluţionarea problemei spaţiului locativ a fost importantă contribuţia grecului Arghirie Dimo, o persoană influentă şi cu mare trecere în mediul elitei chişinăuiene. Originar de pe una dintre insulele ionice, se stabilise aici din 1821, după înăbuşirea răscoalei greceşti din Principatele Române. Fiind bogat, dar şi cu o fire evlavioasă, cu „dare de mînă", se bucură de simpatie din partea locuitorilor urbei. El jertfeşte o parte din pămîntul său pentru construcţia şcolii şi a bisericii ei, exemplul fiind urmat şi de un alt latifundiar chişinăuian, Simion Simiţchi, rus de origine, care dăruieşte şcolii un lot de pămînt de 2106 stînjeni, învecinat cu cel al lui Dimo. Simiţchi mai dă pentru construirea şcolii vreo 25000 de cărămizi şi 10 cuburi de piatră.
Însuşi arhiepiscopul Antonie a investit pentru ridicarea şcolii o sumă importantă din economiile sale, cerînd să fie susţinut de cler, mănăstiri şi nobili.
Doar într-un an (1860-1861) au fost donate 15000 ruble. Dispunînd de un capital financiar impunător, arhiepiscopul Antonie porunceşte să fie începută înălţarea Şcolii Eparhiale de Fete şi a bisericii. Primele lucrări de construcţie sînt realizate în primăvara anului 1861.
Datorită eforturilor arhiepiscopului Antonie şi ajutorului din partea unor persoane avute, în aprilie 1864 construcţia şcolii a fost finalizată.
Localul instituţiei era destul de impunător, reprezentînd un bloc din piatră albă, cu două etaje, de 21 stînjeni în lungime şi şapte în lăţime. Şcoala dispunea de cantină, spălătorie, depozit şi săli de studii luminoase. La parter se aflau sălile pentru ore, cantina şi bufetul, apartamentul directoarei şi camerele educatoarelor. Dormitoarele şi spitalul se aflau la primul etaj. Instituţia era amplasată pe o pantă înaltă, înconjurată din toate părţile de grădini, vii şi livezi.
Cele vreo 80 de eleve au fost repartizate în trei clase: pregătitoare, primară şi medie, conform nivelului de pregătire intelectuală. Fiecărei eleve i se stabilea o bursă anuală de 50-60 de ruble. Hrana şi îmbrăcămintea erau gratuite. S-a prevăzut şi un ajutor financiar în cazul în care absolventele se căsătoreau. Mărimea lui se fixa în corespundere cu notele obţinute, dar nu trebuia să se depăşească suma de 30 de ruble.
Şcoala eparhială de fete din Chişinău a fost dată în exploatare pe 3 mai 1864. Deschiderea a fost însoţiţă de o ceremonie fastuoasă de sfinţire a bisericii din incinta ei. Astfel, a început să funcţioneze o nouă instituţie de învăţămînt teologic, care a dat Basarabiei nu numai soţii de preoţi şi profesoare pentru clasele primare de o deosebită probabilitate morală dar şi adevărate personalităţi, ca, de exemplu, Elena Alistar.

Autor : Diana EŢCO
Rev. Moldova, nr. 7-8, 2007, Pag. 26.

Istoria suburbiilor oraşului Chişinău

2012-01-26T14:33:00.001+02:00

DIN ISTORIA SATULUI BUBUIECI

Comuna Bubuieci, localitate suburbană a Chişinăului, este situată la 0,5 km de capitala Republicii Moldova, într-o vale de pe partea stângă a râului Bâc. În imediata vecinătate a comunei se află localităţile Bâc şi Humuleşti.
Bubuiecii este un sat frumos, cu vii şi livezi, care se rânduiesc cu câmpuri de arătură şi semănături. Bubuiecii este un sat de oameni harnici şi cuminţi, mulţi dintre ei având mult har şi înţelepciune.
Astăzi comuna Bubuieci are o suprafaţă de 10,8 km2. Distanţa până la Chişinău este de 0,5 km. Satul numără 1 582 de gospodării. Şcoala medie din localitate este condusă de dna Elena Şaulean. În fruntea primăriei se află dl Ion Şaranuţă. În sat mai există două grădiniţe de copii, o şcoală de meserii şi două biblioteci. Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului" a fost ridicată în 1830. Strada principală a satului poartă numele Toader Bubuiog.
Până nu demult cunoşteam foarte puţin din istoria satului. Însă datorită unei munci de cercetare a membrilor cercului de istorie s-a putut afla că primul document care aminteşte de moşia şi satul Bubuieci datează din 22 aprilie 1518, când domnul Ţării Moldovei Bogdan Voievod, fiul lui Ştefan cel Mare, întăreşte lui Toader Bubuiog, pârcălab de Cetate Nouă (Roman), trei locuri de pustie; un loc pe Bâc, între Drăgan şi Purcel, altul, pe Cahul, în jos de Traian, care se numeşte „La Fântâna cea Mare", şi al treilea, la capătul de jos al moşiei unui boier cu numele Bileaua. Toader Bubuiog este unul dintre cei mai vechi proprietari ai ocinei satului.
Între anii 1515 şi 1524, în hrisoavele domneşti Toader Bubuiog este menţionat ca pârcălab, din 1525 apare ca logofăt. Satul Bubuieci cu denumirea actuală îi este reconfirmat lui Toader Bubuiog şi de către domnul Ştefaniţă Vodă (1517-1527). Ulterior, „dreapta ocină satul Bubuiogi" a lui Toader Bubuiog este confirmată mănăstirii Humor.
În urma cercetărilor efectuate, elevii au descoperit unele date despre mănăstirea Humor. Este ridicată pe coama unei coline, la o distanţă de 5-6 km de orăşelul Gura Humor, în pitorescul sat Mănăstirea Humor, judeţul Suceava. Biserica mănăstirii Humor, înconjurată de arbori şi pajişti, este una dintre cele mai vestite ctitorii din perioada Evului Mediu românesc.
Alături de bisericile mănăstirilor Voroneţ, Moldoviţa, Arbore şi Suceviţa, biserica mănăstirii Humor se numără printre cele cinci locaşuri sfinte pereţii interiori şi exteriori ai cărora sunt împodobiţi cu fresce bizantine, fapt ce le distinge de toate celelalte biserici din lumea ortodoxă.
Arhitectura bisericii mănăstirii Humor prezintă un interes aparte. Aici, pentru prima dată în construcţia bisericilor din Moldova, apare pridvorul deschis şi o încăpere nouă la etaj numită tainiţa (veşmântărie-tezaur). Fresca exterioară de la Humor, pictată în 1535 de Toma zugravul din Suceava, deschide şirul bisericilor pictate în întregime în exterior.
Din pisania săpată în piatră, aşezată la intrare, pe peretele exterior al sfântului locaş, aflăm că biserica a fost ridicată în 1530 de către marele logofăt Toader Bubuiog, „prin voinţa şi cu ajutorul blagocestivului domn Petru voievod". Sfântul locaş a fost construit la o distanţă de cca 300 metri de ruinele unei vechi biserici mănăstireşti, ctitorită încă pe vremea lui Alexandru cel Bun (1399-1432).
Mănăstirii Humor i-a fost dăruită şi ocina Bubuieci. În 1539, în gropniţa bisericii, a fost înmormântat ctitorul sfântului locaş Toader Bubuiog cu soţia sa Anastasia.
În calitate de mare dregător, Toader Bubuiog a slujit la patru voievozi ai Ţării Moldovei: Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Ştefaniţă Vodă şi Petru Rareş.
În curând, un grup de elevi şi profesori din sat vor efectua o excursie pe ruta Bubuieci-Chişinău-Suceava-mănăstirea Humor. Prin această acţiune, se va demonstra încă o dată că istoria noastră este strâns legată de trecutul întregului neam românesc; că nimeni nu poate trăi fără idealuri, fără lucruri sfinte, fără a-şi cunoaşte istoria.
Bubuiecii, o suburbie a municipiului Chişinău, rămâne un sat cu tradiţii şi obiceiuri frumoase, moştenite din cele mai vechi timpuri, din anii de glorie a strămoşilor noştri.

Maria EREMIA, profesoară de istorie, corn. Bubuieci, mun. Chişinău
Rev. Cugetul, nr.3(30), 2006, P.76.

Istoria Chişinăului : generalităţi

2012-01-25T15:14:00.003+02:00

В Кишиневе похоронены князья из царского рода Романовых

В 575-летней летописи молдавской столицы есть множество весьма любопытных историй, тайну которых вот уже более 30 лет пытается разгадать молдавский писатель и историк Юрий Колесник. [кишиневоведение]

Именно так по планам Щусева должен был выглядеть центр молдавской столицы. Фото из энциклопедии «Воспоминания о Кишиневе»

Не каждый город может похвастаться такой интересной и бурной биографией, как Кишинев. Например, в 19 веке он упорно не желал оставаться в тени российской империи и не раз попадал в гущу ее самых громких исторических событий. Чего только стоит манифест, оглашенный царем Александром Вторым в бессарабской столице в 1877 году, который и стал началом триумфального освобождения Балкан от многовекового владычества турков. А знаменитое восстание декабристов на Сенатской площади? Ведь именно в кишиневской масонской ложе «Овидий» и была спланирована попытка этого первого революционного бунта. Многие считают, что совсем не случайно именно Кишинев стал местом ссылки опального поэта Александра Пушкина... На тему «особой печати» нашего города мы решили поговорить с одним из самых известных в стране «кишиневоведов» Юрием Колесником.

Из кишиневского дворянства выходили дипломаты и царские министры

- Все больше погружаясь в историю, я не устаю удивляться, как молдавская столица во все времена словно магнит притягивала к себе интересных людей и неординарные события. На ваш взгляд, чем это объясняется и как появилась у Кишинева своя особая энергетическая изюминка?
- Я думаю, что на то была Божья воля, - рассказывает Юрий Колесник, - ведь место для нашей столицы выбирал сам митрополит Гавриил Бонулеску-Бодони – один из самых уважаемых и образованных людей своего времени. Самобытность Кишинева, на мой взгляд, во многом определяется и наложением друг на друга самых разных пластов культур. Несколько веков на этой земле бок о бок жили большие и крепкие колонии армян, греков, немцев, болгар, сербов. На Старой Почте была даже целая сербская магала, а король Сербии Милан Обренович был женат на бассарабянке Наталье Кишку. Сам я некоренной кишиневец, но под очарование молдавской столицы попал буквально с первой минуты, как очутился здесь в 1973 году, когда приехал учиться. Успел застать еще осколки настоящего Старого города.
Помню на улице Заикина, в районе Пушкинской горки, молдавские дома, которые очень напоминали мне сельские – такие с чердаками, с большими дворами, скамейками, деревьями. Этот Кишинев, от которого исходило что-то особенное, который не был похож на весь остальной, очень запал мне в душу. Дух городской старины еще долго сохранялся в улочках, обрамляющих Харлампиевскую церковь. Так получилось, что в 70-е годы судьба свела меня с большим знатоком истории Кишинева - писателем Александром Козмеску. Это был удивительный человек, который перевел на молдавский язык «Остров сокровищ» Стивенсона, «Овод» Войнича, «Тихий Дон» Шолохова и еще очень много другой литературы, он дружил с Борисом Пастернаком и Андреем Сахаровым. Много чего рассказал мне о Кишиневе и Александр Конунов – редактор студии «Молдова-филм», дедушка нашей знаменитой скрипачки Александ-ры Конуновой. Много я общался на эту тему с Ниной Богос - дочерью Дмитрия Богоса, который был примаром Кишинева в 30-е годы. Воспоминания этих людей и положили начало моих будущих книг.
- О знаменитых кишиневцах можно писать целые тома. Такое впечатление, что две наши городские гимназии соперничали с Царскосельским лицеем по количеству блестящих выпускников?
- Да, это так. Многие ученики этих элитных гимназий впоследствии стали видными государственными деятелями Российской империи. Достаточно назвать уроженца Кишинева, выпускника 1-й мужской гимназии (кстати, считавшейся лучшей в Одесском учебном округе) Сергея Витте, достигшего поста министра финансов, а затем и председателя правительства царской России. Во второй гимназии учились пятеро человек из дворянского рода Крупенских, которые сделали блестящую карьеру на поприще дипломатии, став послами в Риме, Токио и Осло. В Кишиневе жили и представители царского рода Романовых (их склеп можно с легкостью найти сегодня на Армянском кладбище). Среди них хочу выделить Константина Романова - изумительного композитора, который после 1940-го года вынужден был уехать в Бухарест, где и скончался в 50-х годах прошлого века. Яркая кишиневская страница есть в биографии известного художника Мстислава Добужинского. В первой гимназии учился и будущий пламенный революционер Сергей Лазо, принадлежавший к одной из самых известных в Бессарабии дворянских фамилий Крушеван. Он, как и многие молодые люди его поколения, просто не мог не увлечься идеями свержения монархии, которые пропагандировали большевики.

Город Пушкина мы почти потеряли...

- Сейчас очень много говорят о том, что Кишинев теряет свое историческое лицо, разрушаются памятники старины. А о каком здании, исчезнувшем с лица города, вы сожалеете больше всего?
- Я без боли не могу смотреть на то, как разрушается дворец Рышкану-Дерожинских по Букурешть, многим известный как дом общества «Знание». Он был настоящим творением градостроительства XIX века, и у нас были и, как мне кажется, еще остаются все шансы сохранить этот шедевр. Только на довоенных открытках мы сегодня можем любоваться красивейшим зданием Епархиального дома, (находился на месте нынешнего правительства). Там был удивительный Серафимовский зал, с очень хорошей акустикой, где когда-то выступал с концертами Сергей Рахманинов. На углу улиц Пушкина и Вероники Микле находился тоже очень интересный с архитектурной точки зрения доходный дом Шварцмана. К сожалению, все эти здания были взорваны в 1941 году с тем, чтобы они не попали в руки врагу.
Процесс разрушения исторического Кишинева продолжался и в советское время. Я помню, возле Музея искусств в 70-е снесли очень милый особнячок - бывший частный женский лицей Жанны Д,Арк. Также не могу забыть здание «Жокей-клуба», рядом с кинотеатром «Патрия». В советские времена там располагалось столовая «Молдова», где мы, студенты, лакомились чудными тефтелями. Его почему-то тоже решили похоронить.
- Очень печально, но, слава Богу, эта участь не постигла самое красивое здание Кишинева - дом Херца?
- Вы знаете, этот дом всегда вызывал у меня какие-то трепетные эмоции, я поначалу не мог понять почему. А потом выяснил, что имение Херца находилось совсем рядом с моим родным селом Дереней в Каларашском районе в Онишканах, где до сих пор есть холм, который люди продолжают называть «Ла Херца». Судьба этой семьи довольна интересная. Она была очень богата, и все свои надежды связывала с сыном Владимиром. А он взял и до беспамятства влюбился в оперную актрису, на которой не только официально женился, но и уехал за ней в Италию. Родители, не простив отпрыску опрометчивого легкомысленного поступка, лишили его наследства. Примирение с ними произошло после 1917 года, тогда Владимир Херца вернулся в Кишинев, основал Национальную партию власти и даже был избран примаром города. Умер он в 1924 году и похоронен на Армянском кладбище.

Кишинев упустил свой шанс стать вторым Санкт-Петербургом

- Много говорят о том, что Кишинев сегодня мог бы выглядеть по-другому, если бы не смерть Щусева в 1949 году?
- Совершенно верно. у Алексея Щусева - кишиневца по рождению, были на этот город, который он очень любил, большие планы. Восстанавливая после войны разрушенный Кишинев, он очень хотел сохранить его старый дух. У него был очень интересный проект реконструкции центра столицы, который напоминает знаменитую Дворцовую площадь в Санкт-Пертербурге. Кафедральный собор Щусев хотел пристроить с обоих сторон и разместить там Дом правительства. Причем в его проекте предусматривалось место сразу под два памятника – Ленину и Сталину. Но после смерти Щусева его сподвижники не смогли убедить власти до конца реализовать все задумки архитектора. Хочу отметить, что Алексей Щусев был очень религиозным человеком, который никогда бы не позволил разрушить Ильинскую церковь и храм святых Гавриила и Михаила, что и произошло после его внезапной кончины
- В ваших книгах и энциклопедиях описывается немало удивительных историй кишиневцев. А можете рассказать хотя бы одну из них?
- В начале века была очень интересная история, связанная со странным завещанием, которое оставил кишиневский богач по фамилии Колмуцкий. Администрация нынешнего Музея этнографии, как раз располагается в здании бывшей туберкулезной больницы, принадлежавшей когда-то этому человеку. У него был единственный сын Егор – эдакий светский ловелас и кутила, получивший блестящее образование за границей. Он дружил с Николаем Вторым, частенько ездил вместе с ним на охоту. Так вот Колмуцкий-старший перед смертью публично огласил свое завещание. Там говорилось, что его сын станет его наследником только в том случае, если женится и станет степенным человеком, иначе все фамильное состояние будет передано бессарабскому земству. Упрямый и гордый Егор не собирался выполнять это требование отца, что было очень на руку губернской управе, которая начала по данному делу судебный процесс. Колмуцкий-младший, конечно же, пытался ему противостоять. Он нанял команду самых блестящих в то время в России адвокатов. За одно заседание он платил им по 175 тысяч рублей. Но царская юстиция строго следовала букве закона, и это дело Егор проиграл. Не желая мириться со своим жалким положением, он застрелился.

90 лет назад в Кишиневе продавались платья и шляпки от Коко Шанель

- Несмотря на то, что жизнь в бессарабской столице была богата событиями, наш город оставался провинциальным или все же претендовал на что-то большее?
- Ну уж точно Кишинев никогда не был простым уездным городом N.
К концу XIX- началу XX века Кишинев стал одним из крупнейших культурных центров юга Российской империи. В город с гастролями приезжали выдающиеся исполнители, известные театральные труппы. В Кишиневе были открыты три консерватории, работали музеи. На первом этаже здания нынешней мэрии размещался выставочный зал, куда с экспозициями не раз наведывались знаменитые «передвижники». Ну а о количестве синематографов, клубов, казино, я вообще молчу, их было предостаточно. На Александровской улице, после 1918 года она стала называться улицей короля Кароля Второго, размещались модные магазины. Самым популярным из них был магазин Филатова (примерно находился на месте нынешнего магазина «№1» на Штефана чел Маре), где можно было купить самые последние парижские новинки, включая одежду от Коко Шанель.
Кстати, именно там когда-то впервые в Кишиневе появился первый в городе электрический фонарь, поглазеть на который приходили все жители города.

Юрий КОЛЕСНИК
Наталия ШМУРГУН — 20.01.2012
http://kp.md/daily/25821/2798853/

Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt din Chişinău

2012-01-25T14:59:00.007+02:00

„...CHIPUL SĂU ÎN MOŞTENIREA SA"

Edificarea statuii dreptcredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt din Chişinău oglindită în corespondenţa sculptorului Al. Plămădeală cu soţia sa Olga şi în mărturiile contemporanilor

De-a lungul anului 1988, un vizitator oarecum ciudat a trecut în cîteva rînduri pragul azilului de bătrîni din Chişinău. Oarecum ciudat este un fel de a zice, pentru că, de fapt, nimic straniu nu se întrezărea în ţinuta insului cu pricina. Era evident că nu doar de dragul de a-şi satisface setea de curiozitate venea aici misteriosul personaj. Prin vizitele ce le întreprindea inopinat la azil tînărul lăsa să se înţeleagă că este mandatarul unei generaţii şi avea misiunea de a onora o datorie de ordin moral. Iar interesul lui era orientat spre persoana unei venerabile bătrîne de nouăzeci şi doi de ani, care nu era altcineva decît Olga Plămădeală-Suceveanu, văduva sculptorului Alexandru Plămădeală, autorul celebrei statui de bronz a domnului Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfînt, inaugurată la Chişinău în primăvara anului 1928 întru consemnarea unui deceniu de la Unirea Basarabiei cu Ţara-mamă România.
Orice s-ar zice, tînărul vizitator era pe deplin conştient de ceea ce are de făcut, pentru că alesese inspirat clipele şi, mai ales, anul cînd să treacă pe la bătrîna retrasă departe de zgomotul şi grijile vieţii cotidiene. Se împlineau în acele zile un secol de la naşterea sculptorului, şase decenii de la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi Sfînt şi şaizeci şi cinci de ani de la căsătoria, pe 19 septembrie 1923, a lui Alexandru Plămădeală cu Olga Suceveanu.
Luată prin surprindere - la vîrsta ei înaintată, femeia îşi păstrase intactă agerimea cugetului şi, deopotrivă, frăgezimea memoriei -, s-a mirat, cred, mai mult de faptul că lumea din afară manifestă interes pentru trecutul ei. Amintirile, zise dînsa, le-a lăsat dincolo de pereţii azilului, să le lumineze oamenilor. A venit aici, unde e singură şi unde îi este foarte trist, să-şi aştepte apusul. Nu, nu e pesimistă, afirmă hotărît şi cu luciditate în glas. A învăţat să-i fie viaţa dragă, căci chiar şi fără bucurii aceasta e frumoasă şi merită să fie trăită din plin, numai că se scutură ca florile primăvara...
De la internarea în azil, realităţile s-au învălmăşit în conştiinţa bătrînei, mai exact, s-au subţiat vizibil, s-au rupt firele contactului ei cu evenimentele ce se produc afară, în societate. Nu avea ştiinţă, bunăoară, că la Chişinău a fost edificat un impozant palat, zis Sala Prieteniei, şi nu credea - asta, în virtutea opreliştilor de tot soiul şi a dificultăţilor cu care s-a confruntat după moartea lui Alexandru Plămădeală - că, la o sută de ani de la naşterea soţului său, aici, în somptuosul edificiu, se va vernisa, pentru prima dată, de altfel, în istoria acestui meleag, o amplă expoziţie retrospectivă a operelor ce s-au mai păstrat din moştenirea lăsată de ilustrul plastician...
Vădit contrariată, întrebă de statuia lui Ştefan: unde se află? Da, da, îşi aminteşte: strada Gogol, parcul verde şi umbros... Acolo era şi cînd a venit aici... Deşi ţine bine minte că autorităţile au încercat de cîteva ori să o smulgă din inima oraşului, să o marginalizeze, spre a-i limita puterea de influenţă asupra stării de spirit a tinerelor generaţii de români basarabeni...
În fine, îşi trecu, blajin şi cu tandreţe, mîna peste aroma răspîndită în odaie de o gutuie aşezată pe masă şi lăsă să-i scape, aşa, ca din senin, o afirmaţie care parcă nu avea nici o tangenţă cu tema conversaţiei, dar care îi atestă caracterul lucid al meditaţiei şi îi confirmă fluxul neîntrerupt al memoriei: „... Să fi trecut patruzeci şi opt de ani de atunci? Nu ştiu... Am crezut întotdeauna că nu voi putea trăi fără Alexandru nici o clipă.... Chiar nici una..."
Astfel îşi încheia ultima confesiune, la azilul de bătrîni din Chişinău, Olga Suceveanu, văduva sculp-torului Alexandru Plămădeală, autorul uneia dintre cele mai reuşite statui ale Dreptcredinciosului Voie-vod Ştefan cel Mare şi Sfînt al Moldovei. Iar „patruzeci şi opt de ani", invocaţi de bătrînă, indică exact numărul anilor, scurşi pînă la acea dată, de la trecerea lui, a sculptorului, în lumea celor drepţi.
...Olga Plămădeală avea să mai trăiacă doi ani, supravieţuindu-şi soţul cu exact jumătate de secol. În clipele ce i-au precedat marea trecere, sufletul ei a rememorat fulgerător crîmpeiele de viaţă trăite împreună şi, cu siguranţă, nu a putut face abstracţie de fiinturile, ştiute pe dinafară, din prima scrisoare pe care artistul i-a adresat-o la 4 decembrie 1923, la două luni şi ceva de la data căsătoriei:„Porumbiţa mea, îngeraşul meu! Vreau să fiu cu tine şi să trăiesc numai de dragul tău... Crede-mă, sînt fericit că te-am întîlnit... Tu eşti întruchiparea idealului pe care l-am căutat, ...în tine mi-am aflat sensul exis-tenţei. .. Soarta a ştiut ce face cînd ne-a unit... Noi am învins lumea..."1
Sinceritatea şi tandreţea au fost calităţile Olgăi Suceveanu, apreciate atît de mult de Alexandru Plă-mădeală, acestea fiind două din însuşirile deter-minante ale felului ei de a fi şi alături de care, acum, trebuie să i le recunoaştem şi să le adăugăm pe altele două - devotamentul exemplar faţă de memoria soţului şi, desigur, grija cu totul specială pentru păstrarea moştenirii lui cultural-artistice.

1. Mărturii din faza de documentare-
elaborare a statuii şi transpunerea ei în bronz
(1924-1925)

Olga Plămădeală, soţia sculptorului, scrie în amintirile sale că încă pînă în vara lui 1924 - cînd i s-a făcut la modul oficial propunerea de a-l reprezenta pe Voievod într-o sculptură monumentală - acesta avea deja în atelier schiţa unui portret al domnului Moldovei Ştefan cel Mare în toată statura sa. Al. Plămădeală, sugerează laborioasa memorialistă, elaborase acea compoziţie fără a se fi gîndit, atunci, la o anume finalitate. Rezultă că ideea înălţării monumentului ar fi, deci, posterioară şi că ea s-a conturat pe parcurs. Toţi cei care, cu diverse ocazii, îl vizitau pe artrist, ne mai spune Olga Plămădeală, au văzut lucrarea şi, cum, de obicei, se întîmplă în asemenea cazuri, au creat în jurul artistului şi operei lui un curent favorabil de opinie, care a depăşit cadrul limitat al atelierului de creaţie. Ca rezultat, în mediul inelectual chişinăuian avea să ia naştere şi să capete contururi clare problema ca atare a necesităţii edificării, în capitala provinciei, de curînd readuse la trupul ţării, a unui monument care să-l înfăţişeze pe Dreptcredinciocul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt al Moldovei.
Iată, in extenso, amintirile Olgăi Plămădeală: „În vara anului 1924 Alexandru Mihailovici a fost înştiinţat că, la Chişinău, s-a înfiinţat un comitet pentru înălţarea unui monument al domnului Ştefan cel Mare. Preşedintele comitetului a încercat să-1 convingă pe A.M. Plămădeală să facă macheta sculpturii, fără contract, deoarece la acea oră comitetul nu dispunea de nici un ban.
A.M. Plămădeală a căzut de acord să schiţeze macheta, dar a cerut să-i fie alocată măcar o sumă infimă de bani pentru a vizita locurile istorice, pe unde Ştefan cel Mare a trecut biruitor cu sabia.
Ideea monumentului l-a captivat pînă într-atît pe Alexandru Mihailovici, încît el trăia numai cu gîndul la dînsa: nopţi şi zile la rînd făcea schiţele ansamblului general.
A.M. Plămădeală a plecat la mănăstirea Voroneţ, pentru a lua cunoştinţă de frescele pe care au fost înveşnicite chipurile domnitorului şi ale membrilor familiei lui. În bibliotecile din Cernăuţi şi Iaşi el a consultat numeroase documente istorice.
În prima variantă a machetei marele Ştefan era înfăţişat într-o îmbrăcăminte specifică epocii, fiind sprijinit cu amîndouă mîinile de paloş. Postamentul a fost conceput în formă de cetate medievală.
Însă majoritatea membrilor comitetului, în frunte cu mitropolitul Gurie, a cerut ca Ştefan cel Mare, omul care a luptat cu păgînătatea musulmană, să ţină într-o mînă simbolurile creştinătăţii - crucea şi prapurul.
Dar Alexandru Mihailovici n-a căzut de acord cu aceste propuneri. El ştia, desigur, că în evul mediu lupta pentru libertate şi independenţă se ducea sub semnul luptei pentru credinţă, însă nu voia nici în ruptul capului să pună în mîna luminatului domn un buchet de lucruri netrebuincioase, după cum se exprima el.
Alexandru Mihailovici a hotărît să execute această variantă a machetei în mărime naturală, ca să se deprindă să lucreze la o scară de proporţii mari.
Era necesar de căutat o încăpere unde s-ar putea munci la o statuie cu o înălţime de cinci metri. Alexandru Mihailovici a ales, în acest sens, vestibulul şcolii primare de pe strada Tighina.
Directoarea acestei instituţii era foarte bucuroasă că Alexandru Mihailovici a optat pentru şcoala ei şi a dat dispoziţie ca intrarea în edificiu să fie mutată pe altă uşă. În felul acesta, atelierul a devenit izolat de restul clădirii. Primăria a găsit potrivită această soluţie şi, astfel, sculptorul se putea apuca de lucru. La dispoziţia lui se aflau doi soldaţi, pe nume Popa şi Sidoruşchin, care-i ajutau să care lutul şi alte ma-teriale grele.
În noua versiune Ştefan cel Mare era îmbrăcat în zale, iar pe cap purta coif. În mîna dreaptă strîngea paloşul cu vîrful în pămînt, iar în cea stîngă - crucea şi praporul (asupra introducerii acestor elemente au stăruit membrii comitetului pentru înălţarea monumentului).
Luînd cunoştinţă de noul aspect al lucrării, comitetul a recunoscut că greşise anterior şi i-a permis artistului să continue căutările de rezolvare a temei.
Următoarea variantă a fost acceptată în unanimitate de membrii comitetului.
Toţi cei prezenţi au rămas uimiţi privind capul lui Ştefan: trăsături pur moldoveneşti, faţa întristată şi totodată plină de mînie. Se simte că domnul clocoteşte într-însul şi e gata oricînd să pornească cu foc şi sabie asupra păgînătăţii şi nedreptăţii.
Alexandru Mihailovici considera că statuia trebuie instalată pe un postament special şi a propus ca ea să fie amplasată pe segmentul ce se formează la intersecţia a două străzi principale cu una din magistralele centrale ale Grădinii publice orăşeneşti. Preşedintele comitetului a acceptat ideea: o asemenea amplasare a statuii contribuia la dezvăluirea chipului lui Ştefan cel Mare, care, după expresia bătrînului cronicar, a apărat o ţară „aşezată în calea tuturor răutăţilor".
Postamentul a fost conceput după motivele arhitecturii populare moldoveneşti şi a fost executat din piatră de Cosăuţi. Parametrii lui au fost stabiliţi de E. A. Bernardazzi, arhitectul oraşului, şi inginerul Gh. A. Leviţchi. De la cariera din Cosăuţi s-au adus trei blocuri de piatră.
Sub conducerea lui Gh. A. Leviţchi monoliturile au fost cioplite de meşterii cosăuţeni Maxim Andri-evschi, Procop Zagaievschi şi fraţii Şendilă, veniţi la Chişinău odată cu blocurile aduse din satul lor...
Statuia lui Ştefan cel Mare a fost turnată în ghips de însuşi Alexandru Mihailovici.
Turnarea statuii în bronz n-a fost posibilă la Chişinău, deoarece unica turnătorie din oraş, a lui Mocanu, nu dispunea de tehnologia necesară pentru a efectua această operaţie.
Sculptura fu expediată la Bucureşti la turnătoria lui Rîşcanu. Bronzul l-au primit de la conducerea arsenalului bucureştean - tunuri turceşti, luate trofeu în timpul războiului ruso-turc din 1877".
Cităm în continuare din scrisoarea lui Alexandru Plămădeală adresată la 15 octombrie 1925, din Bucureşti, soţiei, la Chişinău:
„Sînt sănătos, în fiecare zi mă aflu la Rîşcanu, care îmi toacă domol nervii şi care cred că va tărăgăna lucrul, dar despre asta nu-i spune lui Gh. Leviţchi. Deşi pe lume se întîmplă şi minuni, cred că monumentul nu va fi gata mai devreme de 15 noiembrie..."
Şi mai departe: „Luni a fost turnată în bronz mîna care ţine sabia. A ieşit foarte bine, însă Rîşcanu gă-seşte că bronzul e prea moale şi că la bronzul din tunuri trebuie adăugat bronzul lui. Trebuie să înţelegi că la mijloc sînt tertipurile lui. Cizelarul consideră că acest bronz este prea bun pentru o statuie mare, deoarece acest material e folosit mai cu seamă pentru piese de salon. Este vorba de bronzul din tunurile anului 1877. Eu o să insist să fie turnat numai şi numai din materialul care li se dă"2.

2. Edificarea soclului şi amenajarea piaţetei din jurul monumentului (1925-1927)

Elaborată în varianta şi forma definitive, la Chişinău, în 1924, şi trecută în bronz în 1925, la Bucureşti, în turnătoria lui V. Rîşcanu, din metalul oferit de statul român (tunuri-trofeu de război, capturate de la turci în Războiul pentru Independenţă din anii 1877-1878), statuia Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt a fost dezvelită, şi aşa cum, de altfel, s-a întîmplat şi cu alte lucrări de ale lui Alexandru Plămădeală (în speţă, bustul poetului Alexei Mateevici), abia peste trei ani. Se pare că atît comitetul de iniţiativă, cît şi autorităţile municipale în ansamblu n-au avut din start o idee-pivot clară, de care să se călăuzească în acţiunile următoare vizavi de finalizarea proiectului.
Aşa s-ar explica faptul că monumentul avea să fie inaugurat abia în 1928, evenimentul fiind circumscris - ca element-cheie - în scenariul sărbătoririi unui deceniu de la Unirea Basarabiei cu România. În aceste circumstanţe, sfinţirea statuii va depăşi substanţial importanţa unei acţiuni cultural-artistice, chiar dacă aceasta era de o valoare deosebită. Dezvelirea monumentului Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt va imprima acţiunii semnificaţia unui act politic major, de largă rezonanţă naţional-patriotică.
Edificarea soclului şi montarea părţilor constitutive ale monumentului s-au făcut cu participarea nemijlocită a grupului de creaţie în persoana arhitectului Eugen Bernardazzi, a sculptorului Alexandru Plămădeală şi a inginerului Gheorghe Leviţchi. Mai mult chiar, acesta din urmă pare a fi fost împuternicit de Primăria municipiului Chişinău să supravegheze lucrările de la faza iniţială (extragerea blocurilor de piatră din carierele de la Cosăuţi, judeţul Soroca) şi pînă la organizarea spaţiului din jurul monumentului. Elocventă în această ordine de idei este o mărturie de mai tîrziu a inginerului-constructor, în care acesta relatează succint derularea evenimentelor şi costul lucrărilor, precum şi documentele semnate de el în calitate de delegat oficial al primăriei. Astfel, la începutul anului 1942, cînd, din însărcinarea primăriei, a elaborat proiectul şi a coordonat apoi lucrările de edificare a unui nou soclu în locul celui distrus de sovietici în 1940, într-o sumară notă informativă, Gheorghe Leviţchi avea să relateze întregul mers al operaţiunii din anii 1925-1928:
„Construcţia monumentului Ştefan cel Mare din Chişinău s-a început în apr[ilie] 1925.
S-a lucrat foarte intensiv pînă la septembrie 1925, adică 5 luni, în care timp au fost extrase aproape 0,80 din toată cantitatea de pietre.
Blocuri[le] mari, cu mari greutăţi, au fost transportate cu cotige special construite la gara Floreşti în octombrie 1925 şi, sosind la Chişinău, au fost lucrate şi aşezate în noiembrie-decembrie. Astfel, lucrarea a început în aprilie 1925 şi era gata (fără ornamente şi pisanii) la 27 decembrie 1925.
Apoi, în 1926 şi 1927, s-a lucrat la finisaj şi orga-nizarea piaţetei în jurul monumentului.
Se lucra cîte puţin.
La 16 dec[embrie] 1928 iar s-a început lucrul intensiv şi în 4 luni jumate totul era gata. Dezvelit la 28 apr[ilie] 1928.
Costul tuturor lucrărilor- aproximativ 4 000 000 (patru milioane) [lei], din care:
Postamentul -1 500 000 (aproximativ)
Statuia (aproximativ) -1 000 000 (bronz gratis)
Onorarii: Arh. Bernardazzi - 200 000
Sculpt. Plămădeală - 200 000
Ing. Leviţchi - 247 000
Piaţeta (bănci, trotuar, bordure, vase, etc.) -restul".
Vom observa, între altele, că, în lipsa documentelor originale privind „construcţia monumentului", documente care deocamdată nu ne-au fost accesibile, acest scurt memoriu, elaborat la un deceniu şi jumătate de la consumarea evenimentelor, este revelator în mai multe privinţe. Conţine însă şi cîteva inexactităţi datorate, după noi, mai curînd neatenţiei şi grabei cu care a fost elaborat şi nu neapărat unor lapsusuri de memorie. În primul rînd, Gheorghe Leviţchi indică ziua de 28 aprilie ca dată a dezvelirii monumentului, pe cînd se ştie că solemnitatea a avut loc cu o zi mai tîrziu, la 29 aprilie 1828. Apoi, de vreme ce statuia a fost inaugurată la această dată (29 aprilie 1928), lucrul nu putea reîncepe intensiv, în vederea finalizării, la 16 decembrie 1928, ca, în 4 1/2 luni, adică în aprilie 1929, „totul să fie gata". Este evident că, pentru a se reuşi, lucrările au fost reluate în decembrie 1927, dacă nu chiar mai devreme.
Se pare că în memoriul lui Gheorghe Leviţchi nu corespunde realităţii nici afirmaţia cum că „lucrarea (de edificare a soclului - V.M.) a început în aprilie 1925 şi era gata (fără ornamente şi pisanii) la 24 dec[embrie] 1925". În această privinţă, mai demne sînt de luat în considerare mărturiile sculptorului Alexandru Plămădeală, care, aşa cum rezultă din scrisorile expediate soţiei sale Olga, la Bucureşti, (care în perioada respectivă s-a aflat aici la studii), artistul a fost prezent la toate fazele de lucru privind înălţarea postamentului. Relatările lui de la faţa locului se constituie într-o veritabilă cronică a derulării evenimentelor.
Prima fază a lucrărilor a început, propriu-zis, în iarna-primăvara anului 1926 şi s-a încheiat în decembrie, adică exact cu un an mai tîrziu decît susţinea, în 1942, inginerul Gheorghe Leviţchi. Altfel, de ce ar fi trebuit ca Alexandru Plămădeală să abordeze această problemă în iarna şi toată primăvara lui 1926, dacă ea ar fi fost soluţionată încă pe parcursul anului precedent? După toate probabilităţile, lucrările au demarat în plină iarnă şi au continuat cu mai mult sau mai puţin succes, în funcţie de condiţiile climaterice. În acest sens, este semnificativă relatarea lui Alexandru Plămă-deală din scrisoarea adresată, la 1 februarie 1926, soţiei sale: „La 30 ianuarie iarăşi am aşezat statuia. Dacă timpul va fi călduros şi se vor efectua lucrările preconizate, apoi, peste o săptămînă, eu voi veni la Bucureşti".
Lucrările însă se desfăşurau mult mai încet decît ar fi dorit sculptorul; nu este exclus că el se gîndise la posibilitatea inaugurării statuii în ziua în care, cu opt ani în urmă, Sfatul Ţării de la Chişinău votase Unirea Basarabiei cu România. De aceea, alertat, la 15 martie, sculptorul îi scria soţiei: „La 27 martie dezvelirea nu va avea loc, deoarece către această dată nimic nu va fi gata..."
Peste cca 9 zile, în scrisoarea de sîmbătă, 26 martie, sculptorul se arată surprins şi totodată insatisfacut de procesul lent de desfăşurare a lucrărilor: „Doresc mult să vin la Bucureşti, deocamdată, însă, întradevăr, sînt legat (de mîini şi de picioare) la Chişinău. În primul rînd, pe Ştefan încă nu l-au instalat pe soclu; [dar] nu te speria; chiar acum am terminat de montat părţile de la bază, iar luni el [soclul] va fi asamblat [în forma] definitivă cu [mortar de] ciment. Precum vezi, pînă luni, 22, eu nu mă pot mişca din loc..."
În acelaşi timp, Alexandru Plămădeală e bucuros de faptul că a realizat operaţiunile ce au depins de el la momentul oportun: „Zilele mi le petrec la monument, ca să-mi termin cît mai repede treaba şi să mă pot apuca de altceva. Nici odată nu m-am gîndit că montarea bucăţilor ne va răpi aproape o lună. Şi ce s-ar fi întîmplat, dacă nu m-aş fi grăbit cu turnarea părţilor din bronz şi am fi început să o facem abia acum? Atunci dezvelirea s-ar fi produs la toamnă. Iar asta mie personal deloc nu-mi convine..."
La 1 mai 1926, Alexandru Plămădeală îi adresează soţiei o nouă epistolă, cerîndu-şi scuze pentru că a întîrziat să o informeze operativ despre sosirea sa la Chişinău. Între timp, împreună cu alţi plasticieni, membri ai Societăţii de Belle-Arte din Basarabia, inclusiv părintele protoiereu Mihail Berezovschi, pictor amator, sculptorul se deplasase la Bucureşti pentru a lua parte la Salonul Oficial de Primăvară. De altfel, în această perioadă, aici nu se întîmplase nimic, cu excepţia faptului că au fost pregătite schelele pentru efectuarea operaţiunilor de ridicare-aşezare a blocurilor de piatră şi a statuii pe soclu.
Se pare că la începutul lunii mai 1926, tergiversarea lucrărilor la statuia Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt a început să-i pună în gardă nu doar pe autori, ci şi pe diriguitorii comitetului pentru înălţarea monumentului. În această privinţă sînt concludente informaţiile din scrisoarea de la 15 mai. „Generalul" vizat aici nu este altul decît Vasile Rudeanu, preşedintele comitetului, care, în scopul dobîndirii de fonduri suplimentare, solicitase autori-lor lucrării un raport complet asupra situaţiei. Iată momentele semnificative din această scrisoare: „... Acum vreau să-ţi încredinţez cîteva misiuni: îţi trimit, pentru general, fotografii cu soclul şi cu statuia fără schele, precum şi un raport întocmit de Leviţchi despre lucrările neînfaptuite. Spune-i generalului că eu nu mă încumet să-i scriu răvaşe agramate şi lasă să nu se supere de faptul că te fac intermediar între noi. Comunică-i, desigur, că am întîrziat cu inventarul acestor lucrări, deoarece am dorit ca lista să fie cît mai exactă posibil... Nu uita să-l informezi că termenii indicaţi de Leviţchi pentru executarea lucrărilor neterminate pot rămîne fără schimbare, dacă conducerea generală a lucrărilor va funcţiona fără defecte (şi dacă nu vor surveni reţineri determinate de interese personale, nervi stricaţi, întîrzieri la plata muncii şi altele). Cele subliniate te rog să i le traduci (scrisorile lui Al. Plămădeală sînt scrise în limba rusă - VM.) ad literam şi cît mai expresiv cu putinţă. Poţi chiar să i le reciţi şi atunci să-i faci cu ochiul. În cazul în care generalul se va interesa de ce inventarul e întocmit de Leviţchi şi nu de Bernardazzi, spune-i că Plămădeală i s-a adresat lui Leviţchi, deoarece acesta este mai la curent cu lucrările ce se efectuează la monument şi că, în fine, el singur ar fi trebuit să-şi dea sema de ce eu m-am adresat lui Leviţchi, în caz contrar el (generalul) ar fi trebuit să-1 întrebe de lucrările neterminate la monument pe Bernardazzi, şi nu pe mine, nu e aşa? Dar cred că despre asta el nu va întreba. Ca să nu se supere, însă nu-i spune că Brătianu a fost la monument..." Astfel stăteau lucrurile la mijlocul lunii mai 1926, iar „Brătianu" citat aici nu este altcineva, desigur, decît Ion I.C. Brătianu, prim-ministrul României şi preşedintele Partidului Liberal, formaţiune politică aflată la cîrma ţării. Indiferent cu ce ocazie şeful guvernului s-a aflat la Chişinău, merită să fie reţinut faptul că acesta a găsit timp şi pentru o vizită la şantierul din centrul urbei, unde se muncea de zor, dar anevoie, la înălţarea unui monument-simbol al românităţii Basarabiei. Acest fapt şi, deopotrivă, împrejurarea că iniţiativa pornea de la un comitet local nu au putut să-i scape unui om politic de talia lui Brătianu. Nu este exclus ca atitudinea exprimată de el cu această ocazie să fi impulsionat urgentarea lucrărilor, şefului guvernului solicitîndu-i-se, în acelaşi timp, implicarea în vederea subvenţionării lucrărilor cu mijloace de la bugetul de stat... Se vede însă că inventarul acestora, elaborat de Gheorghe Leviţchi şi trimis de Alexandru Plămădeală la Bucureşti, era mult prea impunător ca problema să poată fi soluţionată aşa, dintr-odată, ca urmare a simplei intervenţii a prim-ministrului. În orice caz, aşa cum rezultă din scrisoarea lui Alexandru Plămădeală din 24 mai, inaugurarea se preconiza pentru sfîrşitul lunii iunie 1926. Sculptorul se pregătea să plece, împreună cu soţia, într-o călătorie la munte: „Lucrurile tale deocamdată nu le voi lua [în vedera plecării] în Ardeal, deoarece, probabil, va trebui să revin la Chişinău în luna iunie, după 25. Aproximativ către această dată va avea loc dezvelirea monumentului". Şi mai departe: „În legătură cu aceasta am unele informaţii. Cînd am să vin [la Bucureşti], îţi voi povesti multe lucruri interesante [în subiectul dat]..."
Aşa cum rezultă şi din corespondenţa lui Alexandru Plămădeală, de la un timp (probabil, ca urmare a vizitei prim-ministrului Ion I.C. Brătianu la şantierul din centrul Chişinăului, unde se lucra la înălţarea soclului), problema statuii lui Ştefan cel Mare a trezit interesul unor cercuri politice, aflate într-o continuă şi, uneori, spectaculoasă competiţie pentru accederea/rămînerea la putere. Şi, în timp ce iniţiatorii lucrării erau preocupaţi în chip constant de acumularea fondurilor necesare în vederea finalizării acţiunii, reprezentanţii clasei politice se gîndeau, fireşte, şi la impactul pe care inaugurarea monumentului îl va avea asupra populaţiei în plan naţional. Au apărut, precum se va vedea, şi forţe dornice să acumuleze, cu acest prilej, şi ceva capital politic.
Aceste tendinţe se vor contura mai pregnant un pic mai tîrziu, cînd se va decide asupra momentului în care urma să fie inaugurată statuia, acesta, în cele din urmă, fiind circumscris în chip fericit împlinirii unui deceniu de la Unirea Basarabiei cu România. Dar pînă la derularea acestui eveniment aveau să mai treacă încă aproape doi ani. Alexandru Plămădeală, deşi îşi programa activităţile de viitor şi în legătură cu de mult aşteptata festivitate de inaugurare a statuii, n-avea însă de unde să ştie că dezvelirea iarăşi se va amîna. Resemnat, dacă nu chiar şi nemulţumit de tergiversarea lucrărilor, la începutul lui iunie 1926, el a plecat cu soţia în călătoria anunţată, la munte, în Ardeal. Revenit la Chişinău şi evaluînd la modul obiectiv starea de lucruri, autorul statuii avea să-şi dea seama că, practic, inaugurarea nu putea avea loc mai devreme decît în primăvara anului următor. Căci iată ce îi scria el, la 19 septembrie, soţiei, rămasă la Bucureşti:" În ceea ce priveşte festivităţile, apoi ele, după toate probabilităţile, se vor produce la primăvară, spre asta înclină lucrurile. Acum se va dezveli doar Lupoaica, se pare, luni..."
Iată însă că a venit şi primăvara lui 1927, fără ca forurile abilitate să fi luat decizia cu privire la inaugurarea statuii în acest an. Devenise clar că evenimentul fusese rezervat, cu bună ştiinţă, pentru primăvara viitoare. Intîmplător sau nu, în această perioadă, problema nu mai e abordată nici de Alexandru Plămădeală în corespondenţa sa cu soţia. Dimpotrivă, în scrisorile adresate Olgăi, artistul se arată preocupat de alte aspecte: executarea unor fotografii ale statuii (se vede că, între timp, aceasta fusese, în sfîrşit, montată pe postament) în vederea, intuim, abordării unor reprezentanţi ai cercurilor guvernamentale cu scopul obţinerii mijloacelor financiare şi, în fine, accelerarea operaţiunilor privind finisarea lucrărilor de amenajare a teritoriului din preajma monumentului. Relatările lui Alexandru Plămădeală au devenit oarecum mai laconice; prin formulările succinte ce le conţin, ele par a fi rînduri de telegramă.
14 mai 1927: „La propunerea generalului Rîşcanu, Leviţchi a făcut o serie de fotografii foarte interesante ale monumentului. Luni ele vor fi expediate la Bucureşti. Cînd Leviţchi va face [fotografii] şi pentru mine, am să ţi le trimit ţie, iar tu să i le arăţi lui (Sion?). La R.[udeanu] a avut loc o consfătuire cu privire la lucrările ce au mai rămas de făcut. Bernardazzi o ţine una şi bună şi cred că bine face. Bine sau rău, dar treaba e făcută..."
24 mai 1927: „Acum referitor la inscripţiile IV şi V. Dacă acestea vor fi gravate, apoi numai datorită faptului că astfel am aranjat eu. Cînd se discutau textele, nimeni nu şi-a amintit de cele trei. Cînd R.[udeanu] e la Chişinău, mă duc la el în fiecare zi... Odată, R[udeanu] m-a însoţit pe str. Haralambie (la sediul Şcolii de Belle-Arte, al cărei director era sculptorul Plămădeală - V. M.); a stat mult, o oră şi jumătate, examinînd totul cu minuţiozitate; ne-a mulţumit tuturor pentru eforturile noastre şi a rugat să-i scriem un referat despre necesităţile instituţiei şi despre ale noastre, promiţîndu-ne sprijin total... Deja de cîteva zile R[udeanu] se află la Bucureşti în legătură cu problema monumentului. El, de asemenea, a luat cu sine fotografii (ale monumentului -VM.) pentru primul-ministru".
Scrisoarea din 13 iunie, ultima dintre cele ce s-au păstrat, e redactată în termeni duri. Pe de o parte, sculptorul, nici la această dată, nu ştia cînd va fi inaugurat monumentul, iar pe de altă parte, e indignat pur şi simplu de tergiversarea la nesfîrşit a lucrărilor. Vom observa, totodată, că aici apare atitudinea făţiş dezaprobatoare a sculptorului faţă de jocurile politicianiste. „Nu am nici un fel de noutăţi... Regret foarte mult mai ales faptul că R[udeanu] deja de mult nu mai e la Chişinău. Nu ştiu nimic referitor la lucrările de la monument. Mă tem că voi mai pierde cu ei încă o vară. Cred că ar fi bine să treci pe la Sion şi să-l întrebi în numele meu despre rezultatele tratativelor lui R[udeanu] cu Avere[scu?]. Aminteşte-i că, dacă vor să inaugureze [monumentul] la toamnă, atunci trebuie să se apuce imediat de lucru. Apoi, ca să nu apară nici un fel de reţineri şi neînţelegeri, e necesar ca nimeni să nu-mi încurce pînă la finisarea lucrărilor. Să mi se ofere, vizavi de lucrări, împuterniciri de dictator. Că, dacă se vor implica primarii, subprimarii ş.a.m.d., din asta nu va ieşi nimic. Chiar aşa să-i şi spui. Mai spune-i că eu şi pe R[udeanu] l-am rugat ca oamenii care nu au fost [alături] la începutul acţiunii să nu se amestece nici la sfîrşit. Cu atît mai mult cu cît nu au depus nici o picătură de energie şi de muncă. Nu s-au îngrijit barem de faptul ca să nu apară datorii... In sfîrşit, pur şi simplu, e curată neruşinare să nu ţii seama de persoanele datorită cărora există monumentul. Referitor la Steaua transmite-i că îmi este dezagreabil faptul că s-a promis ceea ce eu nu merit, adică B.M. de gradul I. Cu atît mai mult că eu nu am cerut şi nici nu m-am gîndit la aşa ceva. Aminteşte-i că, dacă nu vor purcede acum la finalizarea lucrărilor, peste cîteva săptămîni voi refuza cu desăvîrşire să mai am vreo tangenţă cu această problemă. Cu atît mai mult că, după nouă ani de muncă neîntreruptă, am şi eu dreptul la un pic de odihnă... Trebuie să mă odihnesc măcar 2-3 săptămîni, ca să nu pier ca un cîine... "4
Dar să revenim la „memoriul" inginerului Gheorghe Leviţchi. Chiar dacă textul acestuia conţine, aşa cum am văzut, cîteva inexactităţi şi tot atîtea erori banale, el este preţios prin faptul că indică, hotărît şi cu maximă precizie, fazele principale de lucru şi, deopotrivă, consecutivitatea desfăşurării lucrărilor de edificare a postamentului. Deducem aşadar că, în prima etapă, pe parcursul anului 1925, cu intermitenţe, s-a muncit la extracţia blocurilor principale de piatră din care avea să fie construit soclul; transportarea (cu cotige speciale şi, apoi, cu trenul) la Chişinău, unde au fost prelucrate în forma şi la dimensiunile proiectate şi pregătite pentru asamblare.
În cea de a doua fază, ce cuprinde perioada primăvara 1926-toamna 1927, precum rezultă şi din scrisorile lui Alexandru Plămădeală citate mai sus, s-a lucrat - iarăşi cu întreruperi justificabile astăzi, dar datorate, în parte, lipsei fondurilor necesare - la asamblarea blocurilor şi la finisarea din punct de vedere artistic a soclului (încrustarea ornamentelor, gravarea pisaniilor şi, în fine, montarea statuii din bronz pe postament). Meşterii de la Cosăuţi, supravegheaţi de autorii lucrării, în speţă de inginerul Gheorghe Leviţchi ca delegat oficial al Primăriei, şi-au făcut conştiincios datoria, lăsînd în urma lor un ansamblu sculptural-arhitectonic măreţ din toate punctele de vedere (istoric, social-politic, cultural-artistic, simbolic etc).
Pentru cea de a treia şi ultima fază (toamna 1927-primăvara 1928) au fost rezervate lucrările de orga-nizare-amenajare-decorare a piaţetei din jurul monumentului. Cert este faptul că şi la aceste operaţiuni au luat parte unii dintre meşterii-pietrari de la Cosăuţi. Ion M. Şindilă, bunăoară, a fost antrenat în calitate de antreprenor pentru furnizarea blocurilor de piatră, cioplite brut în formă de paralelipiped şi de cilindri, necesare pentru amenajarea spaţiului din jurul monumentului. Conform contractului încheiat la 5 ianuarie 1928 cu Primăria municipiului Chişinău, reprezentată de inginerul Gheorghe Leviţchi, meşterul pietrar se angaja să prezinte pînă la 31

Autor : Vasile MALANEŢCHI
Rev. Cugetul, nr. 3(27), 2005. Pag. 25-33.

2012-01-24T14:36:00.002+02:00

SOS!!! - CIMITIRUL EROILOR DIN CHIŞINĂU

Printre cimitirele militare româneşti din Republica Moldova un loc aparte, prin vechimea şi semnificaţia sa, ocupă Cimitirul Eroilor din Chişinău, atestat şi sub denumirea Cimitirul Militar Românesc (bulevardul Decebal, nr. 17), care este un cimitir militar internaţional amenajat în anii 1918-1942, o adevărată necropolă a 1 645 de militari originari din 6 state beligerante (România, Rusia, Franţa, Austria,
Cehoslovacia şi Polonia), căzuţi în timpul Primului Război Mondial. În Cimitirul Eroilor din Chişinău au fost înmormîntaţi 95 de militari români căzuţi în vara anului 1941 în operaţiile militare pentru eliberarea Chişinăului4.

Cercetătoarea Maria Işaev relatează faptul că în anii 30 ai secolului trecut mormintele din Cimitirul Eroilor au fost sistematizate, după naţionalităţi, în jurul unei capele-mausoleu, conform planului întocmit de Serviciul Arhitectură al Societăţii „Cultul Eroilor" şi realizat prin grija Corpului 3 armată român şi arhiepiscopului Chişinăului. O parte dintre eroii neidentificaţi, români şi ruşi, au fost înhumaţi în două cripte din interiorul capelei-mausoleu în cripta din partea dreaptă - 365 militari români şi în cripta din partea stîngă- 207 militari ruşi. Alte 136 de morminte cu 197 de eroi identificaţi, din jurul capelei, au fost grupate, după naţionalităţi, în şase parcele: română, rusă, austriacă, cehoslovacă, franceză şi polonă. În cele două cripte din capelă şi în cele şase parcele din cimitir au fost reînhumaţi 769 militari, iar în altă parte a cimitirului au fost reînhumate osemintele a 876 militari ruşi şi români neidentificaţi, morţi în timpul Primului Război Mondial.
După ocuparea şi reanexarea Basarabiei româneşti de către Uniunea Sovietică în august 1944, Cimitirul Eroilor din Chişinău a fost distrus şi nivelat cu buldozerul, iar peste o parte din morminte, în 1959, a fost construită Clinica de Fiziatrie şi Pulmonologie, cunoscută azi sub denumirea Spitalul de tuberculoză. Precum am menţionat mai sus, prin eforturi ale societăţii civile, în anii 1998-2000 au fost iniţiate unele lucrări de îngrijire şi reamenajare a Cimitirului Eroilor din Chişinău. Anual, la 9 mai, la Crucea comemorativă se adună veterani de război ai Armatei române pentru a cinsti amintirea eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale. La ceremonia tradiţională participă oficialităţi ale municipiului şi reprezentanţi ai Ambasadei României la Chişinău, numeros public.
Despre starea deplorabilă a Cimitirului Eroilor din Chişinău nu demult (29 iunie 2005) a relatat ziarul municipal „Capitala". Astăzi Cimitirul Eroilor din Chişinău (cimitir militar internaţional, bd. Decebal, nr. 17) este ameninţat să fie din nou profanat şi lichidat în mod barbar. Vorba e că Guvernul Republicii Moldova intenţionează să vîndă teritoriul acestui cimitir către firma mixtă „Leutis" SRL, care planifică să construiască un complex comercial modern pe osemintele celor 1 645 de militari căzuţi la datorie în Primul Război Mondial.
În demersul firmei „Leutis" SRL (mai 2005) către prim-ministrul V. Tarlev se menţionează (redăm textul în original): „«Leutis» SRL готово И ДАЕТ co-гласиe nриобрести no договopy купли-npoдажи зданиe „тyб. БОЛЬНИЦЫ" no бyл. Дечебал, 17, no согласованной реальной договорной цене. Фирма намерена nepeпроектировать и реконструировать суще. ствующее старое ветхое здание бывшей «туб. больницы», а также рационально использовать прилегающий к ней земель-ный участок. На месте старой больницы будет создан новый уникальный архитек-турный ансамбль органически связанный с другими «комплексами» микрорайона, отвечающий современным европейским требованиям и стандартам, одновременно будет выполнен комплекс мероприятий по благоустройсту территории на высоком уровне...". („«Leutis» SRL este de acord să procure edificiul Spitalului de tuberculoză de pe bd. Decebal, nr. 17, prin contract de vînzare-cumpărare, la preţul real convenit. Firma intenţionează să reproiecteze şi să reconstruiască vechea şi uzata clădire a fostului Spital de tuberculoză, de asemenea, să utilizeze raţional terenul adiacent. În locul vechiului spital va fi edificat un ansamblu arhitectural excepţional care se va încadra organic în ansamblul celorlalte complexe ale microraionului şi va corespunde cerinţelor şi standardelor contemporane europene; totodată vor fi efectuate la nivel înalt o serie de lucrări de amenajare a teritoriului...")
E straniu că în acest demers este omisă denumirea „Cimitirul Eroilor", care şi este teritoriul adiacent pretins de firmă („прилегающий к ней земельный участок").
Locuitorii Chişinăului cunosc foarte bine şi din presă că în imediata vecinătate, gard în gard cu Spitalul de tuberculoză, recent a fost construit şi funcţionează Complexul Comercial „JUMBO" (bd Decebal, nr. 23), în care şi urmează să fie „încadrat organic" „ansamblul arhitectural unical" construit pe teritoriul adiacent, adică pe osemintele militarilor din fostul Cimitir al Eroilor, originari din cele şase state europene menţionate anterior.
Vor admite oare Ambasadele României, Rusiei, Franţei, Austriei, Cehiei, Slovaciei şi Poloniei această barbarie la începutul mileniului trei?
Vor permite oare această barbarie Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul Republicii Moldova, stat care
şi-a proclamat prioritar vectorul de integrare euro-peană şi, evident, a semnat pentru valorile general-
umane?
* * *
După părerea mea, expusă şi cu alte ocazii, salvarea Cimitirului Eroilor din Chişinău poate fi asigurată prin:
1. Interzicerea de urgenţă de către preşedintele Republicii Moldova a tentativei de vînzare-cumpărare a clădirii Spitalului de Tuberculoză, împreună cu teritoriul adiacent al Cimitirului Eroilor, către firma mixtă „Leutis" SRL;
2. Alocarea de către Guvernul Republicii Moldova şi Consiliul municipal Chişinău a mijloacelor finan-ciare necesare:
a) pentru transformarea clădirii fostului Spital de tuberculoză într-un memorial-muzeu al victimelor totalitarismului din Moldova (după modelul memorialului-muzeu al victimelor comunismului din Washington). Aici ar putea funcţiona cu mare folos şi un centru de reabilitare medicală a victimelor represiunilor totalitarismului şi a veteranilor de război;
b) pentru refacerea şi reamenajarea Cimitirului Eroilor din Chişinău (cimitir militar internaţional) şi a capelei-mausoleu în varianta lor iniţială, edificînd şi un monument eroilor din cele şase state căzuţi la datorie în Primul Război Mondial şi înmormîntaţi în acest cimitir;
c) pentru edificarea unui monument consacrat victimelor represiunilor staliniste, în locul unde stă o piatră comemorativă în scuarul Gării Feroviare din Chişinău.
Consider că este o datorie morală atît a statului, cît şi a întregii societăţi civile din Republica Moldova să participe activ la refacerea Cimitirului Eroilor din Chişinău (cimitir militar internaţional) şi a tuturor cimitirelor militare româneşti din Republica Mol¬dova, precum şi la amenajarea memorialului-muzeu al victimelor totalitarismului din Moldova şi la edi¬ficarea monumentului victimelor represiunilor stali¬niste.
Să ne ajute Dumnezeu!

Autor : Ion Buga
Rev. Cugetul, nr. 3(27), 2005. Pag. 11-13.

Personalităţi : Simion Murafa

2012-01-24T12:04:00.003+02:00

O RELICVĂ CALATOARE: TRICOLORUL „UNIONIST" AL LUI SIMION MURAFA
(Chişinău, 6 iunie 1917-Sibiu, 29 decembrie 1918-Alba Iulia, 28 iunie 1925)

În primăvara acestui an s-au împlinit 120 de ani de la naşterea lui Simion Murafa, un valoros român basarabean, născut la 24 mai 1887, în comuna Cotiujenii Mari, judeţul Soroca.
Din nefericire, soarta i-a hărăzit să trăiască puţin peste 30 de ani. Întâmplător ori nu, dar pe 20 august 1917, el a fost ucis mişeleşte în via de la Malina Mică (de la marginea Chişinăului) a prietenului său Andrei Hodorogea, de mâna unui ostaş din armata rusă, marcată în acea perioadă de anarhie revoluţionară. S-au scurs de atunci 90 de ani.
Studiul acesta, alături de cel, prezentat de sub-semnata la redacţia revistei „Destin Românesc", intitulat
Un monument dispărut din Grădina Catedralei din Chişinău - Apostolii basarabeni Alexei Mateevici, Simion Murafa şi Andrei Hodorogea, reprezintă un modest omagiu adus celui care în scurta sa viaţă a promovat cu o energie şi perseverenţă de invidiat românismul în Basarabia.

Personalitatea puternică a lui Simion Murafa a atras atenţia mai multor cercetători. Deşi a trăit o viaţă scurtă, el a izbutit să se impună în comunitatea culturală şi politică din Basarabia. Pentru curajul şi activismul său naţional a fost apreciat de contemporani drept „omul născut pentru a comanda şi a conduce, iniţiatorul şi călăuza unei mişcări" (N. Iorga), „solul care umbla în nopţile de toamnă pe drumurile Moldovei, în mijlocul unei oşti străine, visând şi pregătind viaţa nouă pentru Basarabia" (M. Sadoveanu), „omul faptei" (P. Halippa), „cavalerul fără teamă şi prihană" (ziarul „România Nouă").
S-a manifestat pe multiple planuri: de formaţie a fost jurist, publicist de forţă, cântăreţ de mare talent şi animator al vieţii culturale din Basarabia, în timpul Primului Război Mondial - militar în armata rusă, pe Frontul român. O faptă bună a lui Simion Murafa, demnă de toată consideraţia noastră, este legată de un drapel tricolor. Acest simbol al românismului, la care a ţinut atât de mult protagonistul studiului nostru, i-a dus faimă nu numai în Basarabia, dar şi în întreaga Transilvanie, prin trei importante evenimente, produse consecutiv la Chişinău, Sibiu şi Alba Iulia.
Este vorba de drapelul tricolor, oferit de Simion Murafa primului corp de voluntari români-Batalionul, Avram Iancu", formaţiune militară constituită în toamna anului 1916— primăvara anului 1917 în localitatea Darniţa, din apropierea Kievului - la trecerea acestuia prin Chişinău spre Frontul român, la 6 iunie 1917.
Se ştie că, de la intrarea României în război de partea Antantei, o seamă de transilvăneni şi bucovineni din armata austro-ungară, „căzuţi ori trecuţi" în prizonierat la ruşi, şi-au manifestat dorinţa să se înroleze în armata română, pentru a contribui la eliberarea Transilvaniei şi a Bucovinei. Pe 3 iunie 1917, într-o seară de sâmbătă, un tren special, încărcat cu cca 120 de ofiţeri (după altă sursă 116 ofiţeri) şi peste 1250 de soldaţi, subofiţeri, a pornit pe ruta Kiev-Kazatin-Jmerinka-Bender-Chişinău-Iaşi. Emoţionanta plecare din Kiev, transformată într-o sărbătoare de solidaritate românească între transilvăneni, bucovineni şi basarabenii stabiliţi cu traiul în metropola ucraineană, a fost descrisă ul-terior de voluntarii Elie Bufnea, Victor Deleu, Gheorghe Gherman, Mihai Petricoane Drugăriu, Petru Nemoianu ş.a.1.
Despre trecerea voluntarilor români din Ardeal şi Bucovina prin Chişinău au scris la vremea respectivă şi alte personalităţi marcante ale timpului. Amintim aici pe profesorul Paul Vataman şi cartea sa „Figuri sorocene", o preţioasă sursă de documentare pentru cercetătorii contemporani, editată în 1940 la Soroca şi reeditată în 1993 la Chişinău. Cităm din ediţia chişinăuiană:„Pentru ziua de 6 iunie s-a anunţat trecerea prin Chişinău a unui detaşament de voluntari ardeleni. S. Murafa a pus la cale întâlnirea frumoasă a fraţilor de peste munţi (subl. n.).
În ziua de 5 iunie, împreună cu dra Antonina Gavriliţă şi locotenentul Cristea, a pregătit un concert în cinstea luptătorilor ardeleni.
Ziua de 6 iunie va rămâne una din rarele sărbători naţionale, înscrisă în istoria de renaştere a basara-benilor. În piaţa din spatele gării din Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc a făcut o primire caldă ardelenilor, prilejuind o înălţătoare manifestaţie de bucurie între fraţii de acelaşi sânge"2.
Ziarul „Cuvânt moldovenesc" (nr. 47 din 8 iunie 1917) relevă contribuţia lui Simion Murafa la această manifestaţie: „Fraţii transilvăneni erau înşiruiţi frumos în dosul gării, sub ascultarea comandanţilor. Ascultau cuvântările moldovenilor şi după fiecare cuvântare, horul lor cânta un cântec. Şi cântau aşa de frumos că ochii moldovenilor s-au umezit de lacrimi. I-a hiritisit cel dintâi dl S. Murafa, ca ofiţer, şi le-a dăruit din partea moldovenilor un steag transilvănean, care e tot ca steagul moldovenesc: roşu, galben şi albastru. Le-a spus să-l ducă la izbândă şi să nu se oprească până ce n-au dat slobozenie tuturor românilor din Ungaria..."3 (subl. n.).
În lucrarea voluntarului Petru Nemoianu, intitulată „Prima Alba Iulie",4 cât şi în trei ziare ardelene interbelice, editate la Cluj („Gazeta Voluntarilor"5), şi Alba Iulia („Alba-Iulia"6 şi „Vestea"7) am descoperit textul cuvântării lui Simion Murafa.
„Astăzi voi aţi trecut Nistrul şi să ştiţi că acum nu mai sunteţi pe pământ străin, ci sunteţi între fraţi de-ai voştri. Nu ne-aţi cunoscut, ne-aţi crezut morţi; ei bine, noi numai am dormit; de acum ne-am deşteptat şi noi la viaţa naţională, de acum voim să fim şi noi o parte conştientă a neamului românesc. Trecerea voastră prin Basarabia nu ne-a putut lăsa rece. Am alergat cu toţii să vă vedem, să vă îmbrăţişăm şi să ne unim pentru totdeauna sufletele. Ca să vă aduceţi viaţa voastră întreagă aminte de ziua aceasta a înfrăţirii noastre, vă dăm un semn de amintire. Prin mine moldovenii vă oferă acest steag tricolor: simbolul unităţii noastre naţionale. Pe el erau să fie scrise cuvintele: „Libertate sau Moarte". Primiţi-l cu dragostea cu care vi-l dăm şi-l duceţi cu bine peste Prut, peste Milcov, peste Olt, peste Mureş şi peste Crişuri, fluturaţi-l triumfător peste întreaga întindere românească şi implantaţi-l apoi în numele nostru pe turnul cetăţii de la Alba Iulia. Duceţi-l la biruinţă, sau muriţi pentru idealul care vă însufleţeşte" (subl n.).
Gestul lui Simion Murafa a fost caracterizat de Petru Nemoianu drept „un testament politic al fraţilor basarabeni, din vremea când nici ei, nici noi nu făceam parte din România de astăzi"8.
E firesc să ne întrebăm: „Care a fost soarta tricolorului?".„A ajuns ori nu la Alba Iulia?"
Întâmplarea a făcut ca în vara anului 2007 să poposesc la Alba Iulia şi să mă documentez la Muzeul Naţional al Unirii. Acolo am descoperit noi şi importante detalii la acest subiect.
Cu o vădită întârziere tricolorul a ajuns în cele din urmă la Alba Iulia. Voluntarii ardeleni au îndeplinit totuşi porunca lui Simion Murafa. E adevărat, drapelul n-a fost implantat „pe turnul" cetăţii din Alba Iulia, aşa cum a sugerat Simion Murafa. S-a găsit un loc mai onorabil - Catedrala Încoronării din Alba Iulia, construită cu prilejul încoronării Regelui Ferdinand I şi Reginei Maria ca suverani ai României Mari (15 octombrie 1922). Din 1924 Catedrala a aparţinut Episcopiei Militare. Amplasată într-un loc central al cetăţii, ea a devenit cu timpul o podoabă a urbei şi a întregii românităţi.
Depunerea solemnă a drapelului la catedrală a avut loc la 28 iunie 1925, cu prilejul Congresului Uniunii Foştilor Voluntari Români, desfăşurat la Alba Iulia în zilele de 27-28 iunie 1925. Evenimentul a fost descris destul de amănunţit în ziarele "Alba Iulia", „Vestea" şi „Gazeta Voluntarilor", amintite mai sus. În toate aceste publicaţii se aminteşte despre „inimosul luptător basarabean", „marele patriot basarabean", „tălmăcitorul sentimentelor Basarabiei" „martirul maior" Simion Murafa.
Dumunică, 28 iunie 1925, Alba Iulia a cunoscut o sărbătoare naţională rară. Mii de voluntari din ţinuturile României, îmbrăcaţi în costume naţionale, se îndreptau spre Catedrala Încoronării. În fruntea coloanei fâlfăia tricolorul lui Simion Murafa. Doi voluntari purtau rama cu mesajul profetic al acestui admirabil român basarabean, care şi-a dorit mult Unirea, dar care nu a mai ajuns să se bucure de ea.
La ora 9.00, la catedrala oraşului a început serviciul divin, oficiat de protopopul Florian Rusan, secondat de corul voluntarilor condus de Macarie. După liturghie, pe platoul din faţa catedralei s-a desfăşurat ceremonia sfinţirii drapelului. La cere-monie au participat autorităţile ecleziastice, civile şi militare din Alba Iulia.
După sfinţire, Victor Deleu, supranumit „dascălul voluntarilor", de altfel cel căruia Simion Murafa i-a înmânat drapelul la Chişinău în ziua de 6 iunie 1917, a predat tricolorul protopopului Florian Rusan. În cuvântarea sa, destul de desfăşurată, Prea cucernicul părinte şi-a exprimat „bucuria împlinirii cu bine a unui mandat". După discursul protopopului, un cortegiu, în frunte cu orchestra militară, urmat de autorităţi civile şi militare, feţe bisericeşti, a purtat tricolorul spre văzul tuturor. Apoi procesiunea, la care s-au adăugat voluntarii, în sunetul muzicii militare şi al clopotelor, a înconjurat Catedrala Încoronării. Victor Deleu, preşedintele Uniunii Foştilor Voluntari Români, adresându-se proto-popului, a declarat: „Şi acum, sfinţite părinte, după ce ai binecuvântat acest drapel îndoit sfânt şi semn a conştiinţei naţionale, primeşte-l şi-l aşază în sfântul lăcaş a lui Dumnezeu, unde nu-l va ajunge duhul răutăţii, a pizmei şi a minciunii".
Alături de tricolor în catedrală urma să fie depus un text „lucrat cu un gust artistic" (intitulat în ziare „diplomă comemorativă", „diplomă", „inscripţie", „o scrisoare"), încadrat în ramă de stejar, care începea cu o notă explicativă:
„Libertate sau Moarte!
Acest drapel a fost încredinţat celui dintâi batalion de voluntari ardeleni, compus din 116 ofiţeri şi 1250 soldaţi, veniţi din Rusia în trecerea sa prin Chişinăul
Basarabiei, în ziua de 6 iunie 1917, în numele mol-dovenilor basarabeni, de martirul maior Simion Murafa cu următoarele profetice cuvinte..." (urmează cuvântarea lui Murafa, redată de noi mai sus).
În continuare, în diploma comemorativă se menţiona:,,Am trecut acest drapel peste Prut, peste Milcov, peste Olt, peste Mureş şi peste Crişuri. L-am fluturat triumfător nu numai peste întreaga întindere românească ci şi peste Budapesta, trufaşa capitală a duşmanului milenar al neamului nostru şi astăzi, la 28 iunie 1925, noi, Uniunea Foştilor Voluntari Români din războiul pentru întregirea neamului, constituite din 30 000 foşti voluntari ai armatei române, ai Corpului de voluntari din Moldova, ai Legiunilor din Italia, Siberia şi Franţa, originari din Ardeal, Banat, Crişana şi Bucovina, cei ce am făcut plebiscitul armat al românilor subjugaţi în anii de restrişte şi glorie 1916-1919, adunaţi în congres general, întru îndeplinirea voinţei moldovenilor basarabeni, implantăm acest drapel în cetatea lui Mihai Viteazul, depunându-l în Catedrala Încoronării spre mărirea şi vecinica dăinuire a României Mari.
UniuneaFoştilor Voluntari/Preşedinte Dr. V Deleu/ Secr. general Dr. N. Cărpinişanu"9.
Drapelul şi textul-călăuză au fost depuse în Catedrală, lângă tronul Regal. Ziarul „Patria" din Cluj specifica: „...în nava catedralei, în partea stângă, iar lângă drapel s-a aşezat diploma, pe o masă de stejar"10.
Cu regret, nici într-o publicaţie consultată de noi nu se numeşte locul unde s-a păstrat atâta timp tricolorul lui Simion Murafa.
Întâmplarea a făcut ca la Alba Iulia să o cunosc pe dna Ana Dumitran, muzeograf, şefa de secţie la Muzeul Naţional al Unirii, iar prin intermediul ei - pe dl Gheorghe Fleşer, muzeograf, cercetător la aceeaşi instituţie. Cu ani în urmă, dl Gheorghe Fleşer citise în revista „Transilvania" despre un drapel din Basa-rabia, adus la Alba Iulia din Sibiu. Ca un adevărat muzeograf, s-a gândit atunci: „Păcat că lucrurile acestea se pierd!".
- Aş vrea să se lege lucrurile, să fie drapelul pe care îl căutaţi, mi-a declarat Domnia Sa, cu speranţă în voce.
Lucrurile s-au legat... Tricolorul lui SimionMurafa a fost adus la Alba Iulia de foştii voluntari de la Sibiu... Anume aici el s-a păstrat, începând cu sfârşitul lunii decembrie 1918, într-o instituţie cât se poate de onorabilă, cu frumoase tradiţii culturale - Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român, „ASTRA". În raportul de activitate al Asociaţiei pe anii 1924/1925 citim: „S-a restituit din muzeu Asociaţiei Voluntarilor Români drapelul ce-l primiseră ca dar din partea basarabenilor, pentru a fi depus în Catedrala Încoronării din Alba Iulia, lucru care s-a şi făcut cu ocazia congresului voluntarilor, ţinut în luna iunie, a.c."11. Aceeaşi informaţie, cu unele precizări, am depistat-o şi în procesul-verbal al şedinţei Comitetului Central al Asociaţiei, din 20 iunie 1925: „Dec(izia). 279 (nr. 1281/925). Se prezintă rugarea Uniunii foştilor voluntari români, Cluj, de a li se restitui drapelul primului batalion de voluntari din Rusia, care a fost aşezat provizor spre păstrare (subl. n.) în Muzeul Asociaţiunii, spre a-l depune în cetatea din Alba Iulia"12.
Cum şi de ce anume la Sibiu a ajuns tricolorul? De ce a fost depus la sediul „Astrei"? Pentru a găsi răspuns la aceste întrebări trebuie să ţinem cont de evenimentele ce s-au derulat în Transilvania, în toamna anului 1918, să încercăm să reconstituim traseul voluntarilor, şi poate chiar pe cel al liderului lor-Victor Deleu.
Se cunoaşte că după Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a hotărât unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu România, membrii Consiliului Diligent au sosit la Sibiu pentru a lua stăpânirea efectivă asupra teritoriilor locuite de români. Armata română, în frunte cu generalul Traian Moşoiu, a intrat în Sibiu, pe 11/24 decembrie 191813. Tot atunci a intrat în Sibiu şi Batalionul "Avram Iancu", păstrătorul drape-lului tricolor primit la Chişinău, în vara aceluiaşi an.
Voluntarii ardeleni au păstrat cu sfinţenie drapelul oferit de basarabeni. După o ceremonie de sfinţire, în ziua de duminică 16/29 decembrie 1918, l-au depus la sediul „Astrei".
La Catedrala din Sibiu s-au adunat personalităţi cât se poate de impunătoare: generalul Traian Moşoiu, miniştrii Ştefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, Vasile Goldiş, generalii Panaitescu, Dabija, Baron de Boieriu. Steagul a fost „purtat de un brad de ficior şi păzit de alţi 5 dorobanţi voluntari într-o atitudine de vechi legionari ai falnicei Rome"14. Serviciul religios a fost săvârşit de arhimandritul Iustinian, asistat de protoiereii I. Stroia şi A. Crăciunescu, diaconii Oct. Costea şi Gh. Comşa, precum şi de corul mixt al profesorului Timotei Popovici.
După sfinţirea drapelului, a urmat trecerea în revistă a Batalionului „Avram Iancu" şi deplasarea cortegiului la Casa Naţională (aşa s-a numit o vreme clădirea Asociaţiei ,,Astra"). Aici, după o cuvântare, Victor Deleu a predat tricolorul lui Andrei Bârsan, preşedinte al Asociaţiei. În replică, acesta a promis să-l păstreze cu sfinţenie lângă cele mai scumpe relicve: inelul şi fluierul lui Avram Iancu, iar în ziua cea mare a încoronării Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I drapelul basarabenilor va flutura falnic deasupra cetăţii din Alba Iulia15.
În procesul-verbal al şedinţei Comitetului Central al Asociaţiei „Astra", din 30 decembrie 1918, se consemna că drapelul „predat Asociaţiunii spre păstrare" a fost aşezat în aceeaşi zi în sala festivă a Casei Naţionale. În acelaşi proces-verbal se mai menţiona că acesta: „se va păstra în localităţile Muzeului până la alte dispoziţii "16.
Orice cercetător şi-ar pune cel puţin două întrebări: „Mai există oare vestitul drapel?",„Dacă da, în ce instituţie se păstrează?".
Colaboratori de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia m-au asigurat că drapelul în cauză lipseşte printre piesele instituţiei. Acelaşi lucru mi s-a spus la Muzeul Naţional Militar din Bucureşti. După instaurarea regimului comunist, a fost desfiinţată şi Episcopia militară, fosta păstrătoare a drapelului, iar fondurile ei dispersate. Actuala Episcopie din Alba Iulia, de care ţine fosta Catedrală a Încoronării, nu posedă arhive vechi, deoarece a fost înfiinţată abia în 1975.
Tricolorul nu poate fi uşor depistat şi din motiv că nu ştim exact dacă acesta a avut deviză, însemne. Cunoaştem doar că el era „un mare steag"17, „un mândru drapel de mătasă grea cusut cu fir de aur"18.
O şansă ar fi să descoperim imaginea tricolorului. S-ar putea ca imagini ale acestuia să existe. Prea multe personalităţi marcante s-au aflat în preajma drapelului, pentru ca fotograful să nu-l prindă într-un cadru ori altul.
O şansă reală ar fi imaginile realizate pe 28 iunie 1925, la ceremoniile de la Alba Iulia. Din fericire, manifestarea de depunere a drapelului tricolor la Catedrala Încoronării a fost fotografiată de Samoilă Mârza, „un tânăr cu mult simţ românesc în suflet de origine de la Galţiu, de lângă Alba Iulia". În scurt timp, vom dedica un studiu special acestui personaj istoric, supranumit „fotograful Unirii", în care vom da şi unele detalii despre drapelul tricolor.
Chiar dacă nu cunoaştem încă multe despre tricolorul „unionist", oferit de Simion Murafa primului corp de voluntari români - Batalionul „Avram Iancu" -, am văzut că el a legat istoric şi sentimental Chişinăul, Sibiul şi Alba Iulia, iar prin aceste trei oraşe - provinciile româneşti Basarabia şi Transilvania.

Autor : Maria VIERU-IŞAEV, cercetător, Chişinău
Rev. Cugetul nr. 4(36), 2007. Pag. 49-52.

Personalităţi : Elena Alistar

2012-01-24T11:49:00.004+02:00

ELENA ALISTAR, O CONŞTIINŢĂ POLITICĂ ŞI NAŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ

Marea Unire din 1918 a fost pregătită şi înfăptuită de o întreagă pleiadă de luptători pe tărâm naţional, care şi-a asumat riscurile şi responsabilităţile pentru împlinirea acestui deziderat fundamental în destinul României şi al provinciilor istorice româneşti.
Istoria Basarabiei a cunoscut numeroase per-sonalităţi care au anticipat marele eveniment şi au demonstrat, în cele mai grele momente, capacităţi şi calităţi extraordinare în promovarea şi realizarea înaltului ideal naţional. Un veritabil exemplu de conştiinţă politică şi naţională românească este Elena Alistar- femeie deputat din Sfatul Ţării de la Chişinău. Raportat la evenimentele măreţe din istoria Europei, dar şi la cele dramatice din istoria Basarabiei, de cele mai multe ori necunoscute sau mai puţin cunoscute, apare în mod firesc întrebarea: „Cum a reuşit o femeie să se impună pe scena politică a Basarabiei, într-un moment atât de dificil, caracterizat de mari confruntări militare şi tensiuni politico-diplomatice generate de război, într-un moment în care regimul demo¬cratic nu era încă instaurat pe plan european şi drepturile fundamentale ale femeii nu erau consacrate legislativ şi juridic?"
Cine este de fapt Elena Alistar? Surse istorice menţionează că este româncă basarabeancă, născută la 1 iunie 1875, în comuna Vaisal, judeţul Ismail, în familia preotului Vasile şi a Elisavetei Bălan. Dragostea faţă de neam şi cultura românească i-au fost altoite încă din casa părintească. A învăţat la şcoala primară din satul Congaz, apoi a studiat la Şcoala Eparhială de Fete din Chişinău (1883-1890). După terminarea studiilor a profesat ca învăţătoare în satele Văleni (1890-1891), Roşu (1891-1893) şi Zărneşti (1893-1897) din judeţul Cahul. După căsătoria sa cu preotul Dimitrie Alistar, s-a stabilit în satul Rezeni din judeţul Chişinău (1898), unde funcţiona ca preot tatăl său. Aici, deschide cursuri pentru adulţi, în limba română, organizează şezători, face lecturi cu sătenii, acţiuni culturale la care a participat şi Ion Pelivan. După moartea soţului său (1909) pleacă din localitate, rămânând în memoria sătenilor doar ca o bună preoteasă. Destinul i-a rezervat o viaţă sinuoasă şi plină de încercări.
Elena Alistar, personalitate puternică, percepea în profunzime evoluţia evenimentelor istorice care se produceau, manifesta o preocupare permanentă pentru deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia, cu mult înainte de anul 1918. În numeroase articole publicate în presă milita pentru unirea Basarabiei cu România. Cu susţinerea cunoscutului scriitor şi profesor Constantin Stere, ocrotitorul basarabenilor, în 1910, Elena Alistar soseşte la Iaşi, unde a fost primită ca studentă la Facultatea de Medicină, continuând în acelaşi timp să militeze, chiar cu riscul pierderii libertăţii, pentru mişcarea de emancipare naţional-politică a basara-benilor de sub dominaţia Colosului de la răsărit. Acţiunile sale s-au concretizat în formarea unui con-tingent mare de propagandişti care răspândeau ideile naţionale printre ţăranii moldoveni din Basarabia. Cauza naţională (unionistă) era susţinută şi promo-vată într-un context istoric european nefavorabil şi incert, agravat de formarea blocurilor politico-militare şi izbucnirea Primului Război Mondial în vara anului 1914.
La 19 august 1914, aflându-se în vizită la părinţii săi în Rezeni, Elena Alistar este arestată. Fiind acuzată de agitaţie proromânească, a fost închisă pentru 45 de zile în penitenciarul din Chişinău. Acuzaţia de spionaj în favoarea României neputând fi demon-strată, este eliberată şi se înapoiază la Iaşi, unde îşi continuă activitatea. După ocuparea României de către Puterile Centrale, în 1916 este mobilizată ca medic-sublocotenent la un spital din Iaşi, iar din toamna aceluiaşi an se angajează în calitate de medic la spitalul Costiujeni din preajma Chişinăului, unde va activa până la 1 decembrie 1918.
Consecventă principiilor sale politice, participă alături de forţele naţionale din Basarabia la con-stituirea Partidului Naţional Moldovenesc, în aprilie 1917. Fondează, în acelaşi an, Societatea Culturală „Făclia" a Femeilor Studente la Medicină şi Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, pe care o con-duce în calitate de preşedinte. În octombrie 1917 este delegată în primul for democratic al Basarabiei. Astfel, la vârsta de 42 de ani, Elena Alistar devine deputat în Sfatul Ţării, primul parlament al Basa-rabiei. Şi-a exercitat mandatul de deputat pe întreaga perioadă de activitate a Sfatului Ţării (21 noiembrie 1917-27 noiembrie 1918). A făcut parte din Blocul Moldovenesc. În cadrul Sfatului Ţării a activat în comisiile Redacţională şi Şcolară. Printre delegaţii Sfatului Ţării, aleşi ai diverselor partide politice, asociaţii culturale şi mişcări naţionale, vocea fermă a Elenei Alistar avea o pondere deosebită, aceasta simbolizând femeia Basarabiei. Publicistul George Tofan descrie astfel modul cum a fost primită de auditoriu luarea de cuvânt a Elenei Alistar la şedinţa de inaugurare a Sfatului Ţării: „O vie şi călduroasă manifestaţie se face vorbitoarei Ligii culturale a femeilor moldovence, dnei doctor Alistar. Des aplau-dată, preşedinta Ligii, care e o vorbitoare bună... analizează într-o frumoasă limbă moldovenească, era să zic românească, programul şi scopurile urmărite de Ligă". La şedinţa de inaugurare a Sfatului Ţării, când corul a intonat melodiile „Deşteaptă-te, române!" şi „Pe-al nostru steag e scris Unire" pe faţa Elenei Alistar, ca şi a multor altor deputaţi moldoveni, se puteau vedea lacrimi de bucurie. După alegerea lui Ion Inculeţ în funcţia de preşedinte al Sfatului Ţării, distinsa deputat Elena Alistar, îmbrăcată în costum popular, i-a aşezat acestuia pe umăr o eşarfa tricoloră. Elena Alistar a fost activă nu numai la şedinţele Sfatului Ţării, ea a fost o prezenţă permanentă în paginile ziarelor locale. În apelul „Acum, ori nici-odată..." lansat la 11 februarie 1918, se adresa basarabenilor nehotărâţi şi dezorientaţi: „Noi tre-buie să ne unim...! Orice moldovean, fie el cât de democrat, trebuie să înţeleagă aceasta şi să facă tot ce poate, să aducă orice jertfa, pentru a înfăptui această Unire. Noi nu putem trăi neatârnaţi, suntem siliţi a ne uni cu vreun stat vecin. Rusia e moartă, şi de va învia, apoi numai sub o cârmuire va mai putea trăi. Atunci e mai bine în monarhie împreună cu fraţii, decât cu străinii... Fiecare moldovean trebuie să dorească acum unirea cu România şi astfel să formăm cu toţii o Românie nouă, care să fie nouă din toate punctele de vedere". La 19 februarie 1918, publică un alt apel către moldovenii din Basarabia:
„Vouă, tuturor, mă adresez cu această scrisoare pornită din adâncul sufletului meu, ce bate în folosul neamului. Acum să ne unim cu toţii cu dragoste către neam şi să lucrăm cât mai energic ca să putem da acum, având puterea în mâini, roade cât mai bogate si frumoase".
La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.
În nenumărate rânduri a publicat articole ce aveau drept scop trezirea conştiinţei naţionale. Pentru a ilustra cele spuse, aducem drept exemplu scrisoarea din 13 octombrie 1918 adresată femeilor basara-bene, prin care încă o dată le îndeamnă la luptă pentru drepturile lor.
După Unirea Basarabiei cu România este numită directoare a Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău, şcoală pe care o absolvise în 1890. Sub înţeleapta sa conducere (1918-1938), Şcoala Eparhială
devine un adevărat focar de cultură şi educaţie românească.
Activitatea politică şi profesională de excepţie a Elenei Alistar a fost apreciată cu mai multe distincţii: „Ordinul Regele Ferdinand I", „Meritul Sanitar" cl. II, pentru combaterea holerei (1913), „Bărbăţie şi credinţă" (1913), „Răsplata Muncii" cl. I (1922).
La 28 iunie 1940, când Basarabia a fost anexată de către URSS, idealul pentru care a luptat o întreagă generaţie s-a spulberat. Viaţa Elenei Alistar era în pericol. Lăsând în urmă un popor ce o admira şi o iubea, se refugiază peste Prut, stabilindu-se mai întâi la Iaşi, în casa familiei Isanos, apoi la Pucioasa, o localitate din judeţul Dâmboviţa. S-a stins din viaţă în 1955. În ultimele zile a avut în preajma ei doar trei prieteni, trei rude: sora, soţul şi doamna Isanos. Fe-meia care merita funeralii naţionale a dispărut din această lume ca un anonim. A fost înmormântată la Pucioasa. În 1963 a fost deshumată, adusă la Bucureşti şi reînhumată în cavoul familiei Isanos, din cimitirul Şerban Vodă (Bellu).
O viaţă dedicată patriei, o viaţă închinată patriei, o viaţă sacrificată pentru un ideal! De ce anume cei mai de seamă patrioţi ai neamului românesc sunt daţi uitării şi puşi în umbră, de ce anume ei, cei care au luptat pentru cauza naţională, sunt pedepsiţi prin uitarea şi indiferenţa noastră?
Numele ei a rămas doar la sfârşitul textelor arti-colelorpe care le-a publicat în presa vremii. În ultimul timp, viaţa ei a fost cuprinsă într-o pagină de carte.
Lipseşte o lucrare despre viaţa şi activitatea Elenei Alistar. Ne lipseşte un bust, o statuie. O stradă din Chişinău îi poartă numele. Doar atât! E enorm de puţin dacă ne gândim la marea ei operă.

Autor : Nataşa PETEU,
Rev. Cugetul nr.4(36), 2007. Pag. 46-48.

Personalităţi : Magda Isanos

2012-01-23T11:49:00.002+02:00

CÂNTECUL DE STEA AL MAGDEI ISANOS

S-a născut la Iaşi, la 17 aprilie 1916. Este fiica lui Mihai şi a Elisabetei Isanos, doctori în medicină. La vârsta de un an şi ceva s-a îmbolnăvit de poliomielită. Este salvată, dar sănătatea ei rămâne a fi şubredă. A urmat şcoala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinţii, iar liceul la Şcoala eparhială din Chişinău. Debutează în 1932 cu versuri („ Aş vrea un basm şi Primăvara") în revista Licurici a Liceului de băieţi „B.P.Hasdeu" din Chişinău. In toamna lui 1934 îşi începe la Iaşi studiile universitare. Iniţial, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie, urmând paralel cursurile Facultăţii de Drept. In cele din urmă renunţă la Litere, hotărându-se să urmeze Dreptul. Este licenţiată în Drept. A profesat scurt timp avocatura la Iaşi.

Fiind studentă, publică la revistele: Viaţa Basarabiei, Însemnări ieşene, Cuget moldovenesc, Pagini basarabene ş.a. În 1941, boala Magdei Isanos se agravează; poeta continuă să publice versuri în revistele timpului: Vremea, Cetatea Moldovei, Revista Fundaţiilor, Victoria, Orizont, Tribuna poporului...

În 1943,
îi apare la laşi, în Editura „Bravo", primul volum — Poezii, îngrijit de Eusebiu Camilar, soţul poetei.

În martie 1944,
Magda Isanos, împreună cu soţul, se refugiază la Bucureşti. Casa lor din Iaşi este bombardată. Sunt distruse toate manuscrisele Magdei şi ale lui Camilar. Ca prin minune, a fost salvat un caiet păstrat de o prietenă a Magdei Isanos, dna Gorgos.

La 17 noiembrie
a aceluiaşi an, poeta se stinge din viaţă în locuinţa părinţilor din Bucureşti.

În 1945
apare volumul postum Cântarea munţilor, în 1946 — Ţara luminii, după care urmează: Versuri (Bucureşti, 1955), Versuri (Bucureşti, 1964), Confesiuni lirice (Chişinău, 1989), Poezii, ediţie bilingvă româno-franceză, traducere de Elisabeta Isanos, fiica poetei (Bucureşti, 1996)...

Cu faţa spre soare şi, îmbătată de lumina dorului de viaţă şi de cântec, lira poetei va fremăta toate fibrele fiinţei dedate cu trup şi suflet cuvântului, profunzimilor lui de cleştar, cultivând inspirat acel gest irostibil şi febril al cultului matern şi etern totodată. Izolată pe „insula" propriilor suferinţe fizice şi morale neîndurătoare, Magda Isanos nu se lasă învinsă, trăind în şi întru Ars Poetico. De unde relaţia „suflete-stele" este una obsesiv-persuasivă în poezia ei: „...Dar tot aceeaşi taină care face / să se-ntâlnească suflete şi stele / mi te-a adus,ca tu de-acum încoace / să fii puterea slăbiciunii mele...".„Iubirea" pentru poetă se aseamănă Soarelui. Astfel, pentru personajul liric al poemului „Dragostea mea" ea constituie un sentiment sacru, pe care-l „dăruie" cu „plăcere" şi celui care „n-o merită", condu-cându-se de logica nescrisă a legilor uni¬versale: „Dar parcă bolta merită vreo stea, / şi totuşi câte-ntr-însa se-oglindesc..."„Dar parcă merită noroiul de pe drum / petalele ce peste el s-au scuturat?" Gestul dăruirii este unul, aşadar, în consonanţă cu evoluţia socioumană, care e imposibil dincolo de dragoste, de neînchipuit sub orice formă. Or, „Iubirea mişcă sori şi stele", vorbind în stilul metaforic al lui Dante.
Preocupările transcendentale ale poetei, remarcate încă în 1937 (ziarul Lumea) drept ale„unui nou talent în plină ascensiune", ale cărei versuri „de o temeritate care depăşeşte feminismul" au avut sorţi de izbândă, ele manifestându-se finalmente proeminent. Creaţia autoarei, prin darul ei poetic unical, cu trecerea anilor s-a încetăţenit în universul literar, în pofida subaprecierilor proprii, ironice în fond. Modestia înfrumuseţează desigur talentele native, extraordinare. Cu atât mai mult în cazul destinului dramatic al Magdei Isanos, al cărei „cântec" de stea va răsuna în largul limbii române mereu proas¬păt, nou, ca lumina lui ezoterică, divină.
La hotarul dintre generaţii şi constelaţii, dintre tehnici şi modele, dintre secole şi milenii versurile„uriaşe"(Geo Bogza) ale distinsei creatoare ne sunt apropiate şi scum¬pe ca şi lucoarea, ca şi zâmbetul ei de pe fotografie — radios şi deschis, mărinimos şi imnic, plin de frăgezime şi profunzime, „cu rouă şi cu lună pe obraz", — ele remarcân-du-se printr-un mod aparte de a fi, deosebitor de intime şi neintimiste, de fine totodată şi rotunde, de un parfum ezoteric fermecător: „M-aş apuca şi iarna să-nfloresc, / ca să te bucuri. Păsările cele / mai mândre-ar face cuib pe creanga mea, / şi nopţile mi-ar da cercei de stele, / pe care, ca pe frunze, / ţi le-aş da..." Oricum, prin poemele realizate în stil clasic, în linia transcendentală Emi-nescu-Arghezi, antologic, care-i fac cinste nu numai neuitatei autoare, dar şi limbii române, artistismului ei aparte, universului ei literar de prestigiu, prin formă şi fond, gen „capodoperă" (C.Ciopraga) — „Copilul meu, să nu mă cauţi" sau antologicele: „în lumea asta", „Cu ochii mei", „Dimineaţa", „Cânt" „Imnuri pentru pământ", „Gelozie", „Macii", „Vis vegetal", „Sapho" „Pentru tine" ş.a., care, în fond, sunt la propriu şi la figurat „un snop de soare / ...pentru viaţa viitoare", dar şi un îndemn mistic pentru toţi acei care mai au „câteva veri": „...nu vă certaţi, prieteni drumeţi, / pentru nălucile-acestei vieţi", deoarece „duşman grozav e Timpul"...
Împlinirea unui poet este însuşi cântecul său sublim şi ceresc de acasă, de stea. O asemenea comoară nepreţuită şi puţin valorificată deocamdată ne-a lăsat mereu tânăra şi insolita poetă de destin, Magda Isanos, o poetă a luminii divine şi senine. „Cuvântul" a fost, graţie Providenţei, „puterea slăbiciunii" şi vocaţiei ei alese, stelare şi vizionare.

Autor : TUDOR PALLADI
Moldova. – 2011. – Mart.-Apr. – P. 76-77.

Personalităţi chişinăuiene

2012-01-23T11:44:00.003+02:00

TĂMĂDUITORI DE SUFLETE
TIMPUL LOR, MEREU PRIELNIC.

Doi mari actori, două simboluri ale teatrului naţional, au împlinit şapte decenii de viaţă

Suntem din aceeaşi generaţie, chiar dacă eu am apărut pe lume un pic în urma lor. Până să plec „mai departe la şcoală", la paisprezece ani încă neîmpliniţi, nu am văzut nici un spectacol de teatru. Arta uneori venea şi „în mijlocul poporului" de la Ţânţărenii mei de pe malul Răutului, adică în timpul verii, cum se obişnuia pe atunci, venea pentru o seară câte un grup de artişti de la
Teatrul „Puşkin". Ceea ce era mare eveniment pentru tot satul. La spectacol se aduna atâta lume, câtă încăpea în club, iar cel mai des se improviza o scenă chiar în curtea clubului, unde putea să încapă mai mulţi oameni. Eu însă aveam câţiva fraţi si surori mai mici si datoria să le port de grijă, aşa încât nici nu îndrăzneam s-o rog pe mama să-mi dea „seară liberă"...

La sigur că artiştii ajungeau şi până la Plopii lui Vitalie Rusu, chiar dacă sunt mult mai departe de Chişinău decât Ţânţărenii mei, hăt la nordul Moldovei, pentru că pe atunci erau un lucru programat şi finanţat, acele turnee de vară, de care, în fond, aveau nevoie şi actorii, şi, mai ales, oamenii de la ţară - pentru un răgaz în muncile lor fără de sfârşit, pentru o descreţire de frunte şi de suflet, iar pentru unii - pentru o cunoaştere a magiei teatrului, care, într-un fel sau altul, putea să-şi lase pecetea asupra vieţii lor de mai departe. Vitalie Rusu, deşi nu l-am întrebat despre asta niciodată, la sigur că a avut „liber" de la părinţi în serile când se întâmpla această minune - un spectacol cu artişti din capitală - şi îndrăznesc să cred că şi de aici, sau poate chiar de aici începe a se înfiripa chipul viitorului actor Vitalie Rusu, care, de la 1963 încoace, şi-a imprimat fiinţa în peste 80 de roluri, creându-şi o irepetabilă imagine în paleta artei teatrale a ţării noastre.

Chişinăuianca Paulina Zavtoni, născută în mahalaua din vecinătatea Bisericii Sfânta Vineri, a început să meargă la teatru chiar din primii ani de şcoală. Şcoala unde învăţa - renumita Şcoală nr. 1, actualmente Liceul Teoretic „Gh. Asachi", considerată chiar şi în acei ani una elitară, - avea şi un corp didactic pe potrivă, o parte din pedagogi fiind cu studii foarte serioase făcute la Bucureşti sau la Iaşi şi, respectiv, cu o ţinută şi un nivel de cultură din care făcea parte şi obişnuinţa de a merge la teatru. Anume la îndemnul acestora, alături de ei, Paulina şi colegii săi erau prezenţi la toate premierele, după aceea discutând în clasă asupra celor văzute. Clar lucru, pedagogii îşi făceau şi în acest caz meseria, folosind discuţia şi în scopuri didactice, adică urmărind să-i apropie pe copii de tot ceea ce ţine de spiritul omului, ce e cu adevărat frumos şi valoros în viaţă. În acest context, nimic de mirare în faptul că în această şcoală funcţiona şi un cerc dramatic. Şi la fel nimic de mirare în alt fapt: că, până la urmă, şi Paulina a început să frecventeze acest cerc dramatic, în care se lucra în mod foarte serios - desigur, sub îndrumarea pedagogilor, - montându-se şi spectacole serioase, cu premiere în cadrul şcolii, cu participare la diferite manifestaţii etc. Paulina a jucat, bunăoară, în „Soacra cu trei nurori” după Ion Creangă şi în „Lanţul slăbiciunilor" de Ion Luca Caragiale. Să ne imaginăm -Caragiale nu făcea parte din programa şcolară de atunci, iar elevii de la Şcoala nr. 1 jucau un spectacol după o piesă a lui! În acest spaţiu - unul mic, chiar dacă era vorba despre o şcoală un pic mai mare în comparaţie cu altele, - Paulina Zavtoni a făcut primii săi paşi spre scena profesionistă. încurajată de aceiaşi pedagogi, care au întrevăzut în fată acel ceva care o deosebea de alţii, a mers la „Moldova-film”, unde activa un studiou teatral pentru tineret şi unde a cunoscut-o pe regizoarea Nadejda Aroneţchi. Acest episod a fost fericita întâmplare care, ulterior, a predeterminat destinul ei scenic, mai concret, locul unde va derula cariera ei actoricească - Teatrul „Luceafărul”.
Recunosc, totdeauna am fost printre fanii acestui teatru, chiar de la apariţia lui. Şi iată cum s-a întâmplat. Eram atunci studentă, anul I, la universitate, iar unul dintre colegii de grupă se numea Vladimir Caraciobanu. Odată ne-a zis să intrăm seara pe la el toţi cei care suntem doritori de o surpriză. Surpriza s-a dovedit a fi Dumitru Caraciobanu, care, să vedeţi, era verişorul drept al colegului nostru şi la care veniseră cu nişte felicitări cu prilejul zilei de naştere a acestuia. Comportamentul firesc şi umorul care ţâşnea din fiecare cuvânt rostit de actor a făcut să se împrăştie sfiala de care am fost cuprinşi chiar din clipa când l-am văzut, aşa încât, până la urmă, toţi cei prezenţi ne-am ales cu o invitaţie de a veni la orice spectacol în calitate de prieteni ai lui, altfel spus, cu dreptul la un bilet de favoare... în felul acesta i-am cunoscut pe legendarii lucefe-rişti, cei care au pus temelia unui teatru cu un suflu absolut nou, suflu ce-a animat întreg Chişi-năul şi nu numai, - pe parcursul evoluării lui, întreaga Uniune Sovietică, cei mai cunoscuţi critici moscoviţi au vorbit şi au scris despre Teatrul „Luceafărul" din Republica Moldova ca despre un fenomen singular, unic în întreg spaţiul ţării. Paulina Zavtoni a fost şi ea, tot de la începuturi, un constituent al acestui fenomen, chiar dacă nu a făcut studii la Moscova, împreună cu ceilalţi actori. Se întipărise în memoria Nadejdei Aroneţchi încă de pe când a văzut-o la studioul teatral de la „Moldova-film", aşa încât, la ora cuvenită, şi-a amintit de ea, pentru ca s-o invite la locul cuvenit, adică la Teatrul „Luceafărul”.
Din acele spectacole de început, o ţin minte mai ales în rolul Zinei Capustina din „Două culori”, chiar dacă nu a fost unul în care ar fi strălucit în toată puterea talentului său. Intra în scenă cu faţa scăldată în lacrimi, cu un plânset care-i cutremura tot corpul, şi de asta mi-a rămas în memorie, pentru că mă gândeam atunci: „Doamne, cum de poate oare să plângă aşa?". Mai târziu, când am cunoscut-o, am îndrăznit s-o întreb acest lucru şi am primit un răspuns pe care nici nu am putut să-l presupun: înainte de a ieşi în scenă, stătea un timp în culise, imaginându-şi că a murit mama, că cineva i-a adus vestea acum câteva clipe... Chiar fiind tânără de tot, conştientiza faptul că, desigur, nu e bine să-şi insufle un asemenea gând; pe de altă parte, pentru ea nu ar fi existat o durere mai mare decât aceea de a o pierde pe mama, şi iată de ce lacrimile pe care le vedeau spectatorii pe faţa ei nu păreau, ci erau de bună seamă ca şi cele adevărate, şi acest lucru se imprima, desigur, asupra întregului rol, captivând spectatorul prin veridicitate. Cu mama erau ca o fiinţă, pe tata avându-l doar în inima lor, pentru că I-a înghiţit războiul înainte ca Paulina să apară pe lume. Şi mama i s-a consacrat ei în totalitate. Este, după mine, o tragică, dar, totodată, şi înălţătoare circumstanţă de viaţă, care nu se putea să nu marcheze constituţia psihologică a Paulinei Zavtoni şi care, indiscutabil, a determinat forţa şi profunzimea capacităţii ei de trăire interioară a tuturor sentimentelor specifice omului. Pe aceasta din urmă a investit-o în totalitate în multele şi diferitele ei roluri scenice, dintre care le voi numi pe cele ce le ţin minte, pentru că le-am văzut în majoritate: Luluţa în „Chiriţaîn provincie" de Alecsandri, Zoe în „O noapte furtunoasă" de Caragiale, Natalia în „Trei surori" şi Şarlota Ivanovna în „Livada cu vişini" de Cehov, Turusina în „înţeleptul" şi Evlampia Andreevna în „Nevolnicele" de Ostrovski, Veraîn „Vânătoarea de raţe" de Vampilov, Helen Alvingîn „Strigoii" de Ibsen, Yvonne în „Părinţii teribili" de Cocteau, Gafinca în „Testamentul" de Urschi.
Când mi-a spus că o va juca pe Doica în „Romeo şi Julieta," - dar ce încântătoare Julieta ar fi putut fi, dacă s-ar fi întâmplat ca acest spectacol să fie înscenat în anii ei tineri! - eram, desigur, mai mult decât curioasă s-o văd, pentru că, până la acesta, a avut roluri de cu totul altă factură, în temei, principale. Doica a avut şi ea un copil, care s-a născut odată cu Julieta, dar a murit, şi femeia a alăptat-o pe Julieta ca pe copilul său, cul-tivându-i fetiţei sentimente asemănătoare cu ale unei mame adevărate. Totuşi, rămâne a fi pentru totdeauna obsedată de tragedia maternităţii pierdute, pe care continuă s-o trăiască zi de zi, ceea ce se întrevede în toate, îndeosebi în păpuşa pe care o poartă în braţe atunci când nu e Julieta cu ea. Se întrevede, întâi de toate, în faptul cum o poartă. O ţine grijuliu, ca pe un copil viu, din când în când o leagănă, o priveşte cu duioşie, îngânându-i ceva desluşit doar de ea; la un moment dat, pe faţă i se aşterne o tristeţe sfâşietoare şi, probabil, atunci conştientizând lipsa copilului, lasă păpuşa în jos şi o târâie după sine... Şi în acest rol Paulina Zavtoni şi-a clădit, desigur, parte din propria fiinţă: dragostea până la sacrificiu pentru cei doi copii ai săi, pe care i-a dăruit Dumnezeu - fiul Constantin şi fiica Lucia, şi pentru copiii acestora, adică nepoţii Liliana, Anatol, Dumitru şi Daniel. Cu fiica sunt colege „de profesorie" la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, iar cu fiul - colegi de breaslă, Constantin Haret fiind unul dintre cei mai populari actori din trupa Teatrului Rus „A.Cehov".
Desigur, deşi mai rar, în anii de studenţie treceam şi pe la Teatrul „A. S. Puşkin", se jucau şi acolo spectacole interesante. După ce mi-am întemeiat o familie, deseori mergeam de dragul soţului, care a fost bun prieten cu regretatul regizor Andrei Băleanu. De aceea şi s-a întâmplat că am fost şi la premiera spectacolului „Revizorul" după N. Gogol. Doamne, cât de demult s-a întâmplat! Pare-se, în 1972 sau în 1973... Şi totuşi, îl ţin minte pe Hlestakov al lui Vitalie Rusu. Ba mai mult, cred că îl ţin minte foarte mulţi dintre acei care l-au văzut atunci. De cum apărea, aveai impresia că începe un act de vrăjitorie, şi farmecele pe care le urzeşte el în scenă îi acaparează atât pe partenerii săi, cât şi pe spectatori, cu toţii împreună simţindu-le magia până în clipa când cădea cortina. Că a fost un eveniment în viaţa teatrală a Chişinăului, e puţin spus. Se mergea nu la „Revizorul", se mergea la Vitalie Rusu. Acest Hlestakov a uluit nu numai Chişinăul, ci, peste puţină vreme, şi răsfăţata Moscovă, unde teatrul nostru, alături de încă aproape o sută de teatre din fosta Uniune Sovietică, a fost invitat să participe la o manifestare jubiliară dedicată lui Nicolai Gogol. Toate teatrele au prezentat anume „Revizorul". Şi, imaginaţi-vă, dintre toţi Hlestakovii scenici, al nostru a fost cel mai apreciat!
Am găsit la nu mai ţin minte care filozof spusa că pentru orice talent vine un timp prielnic. Privitor la Vitalie Rusu, pare-se, anume Hlestakov i-a dat acea încredere, de care avea nevoie ca, ulterior, să poată sclipi în orice rol ar fi jucat: Pedro în „Un interviu la Buenos Aires" de G. Borovik, Teatin în „Kir Bu-lâciov şi alţii" de Gorki, Alecu în „laşii în carnaval" de Alecsandri, Gheorghe în „Soacra cu trei nurori" de Creangă, Mercuţio în „Romeo şi Julieta" de
Schakespeare, Rico Venturiano în „O noapte furtunoasă" şi Ion în „Năpasta" de Caragiale, Cezar în „Lupoaicele" de Valgard, Ştefan cel Mare în „Oltea" de Strâmbeanu, profesorul Andronic din „Ultima oră" de Sebastian, Cicikov din „Suflete moarte" de Gogol, Ionel, băiatul în „Tache, lanke şi Cadâr" de VI. Popa ş.a. în „Cântec de leagăn pentru bunici" de Matcovschi joacă rolul bătrânului pedagog Teofil Augustinovici, unul deosebit de drag, pe care I-a consacrat memoriei tatălui său. Pentru că a fost tot pedagog, un pedagog foarte bun pentru vremurile sale, actorul a preluat de la el multe calităţi pentru eroul său, la fiecare evoluare emoţionând cu adevărat spectatorii.
Acumulând o mare experienţă scenică, Vitalie Rusu n-a putut rezista ispitei de a încerca regia, înscenând „Bastarzii" de D. Matcovschi" (2004) şi „Flori de măr" de V Ţurcanu (2006). Iar în 2008 a fost iniţiatorul ideii ca, în memoria lui Valeriu Cupcea, primul lui regizor, spectacolul „Tache, lanke şi Cadâr" să fie readus în repertoriu, montându-l el însuşi într-o nouă regie, în care de data aceasta îl joacă pe evreul lanke.
Cât mă priveşte, într-un fel deosebit mi-e drag Vitalie Rusu în cinematografie, mai ales în rolul lui Fimca din „Troiţa" regizorului Victor Bucătaru. Am revăzut-o chiar nu demult la Moldova I. Acest Fimca întruneşte în felul său de a fi tot ceea ce poate fi mai de preţ în om, întâi de toate, curajul de a fi aşa cum eşti, adică sinceritatea. Acea sinceritate care provine din bunătate şi puritate, din bună-cuviinţă şi cumsecădenie, din simţul frumosului şi dragostei de oameni. Dragostea despre care ne vorbesc poruncile dumnezeieşti...Vitalie Rusu fiind el însuşi om cu Dumnezeu în suflet, a reuşit să intuiască în toţi eroii săi, inclusiv cei negativi, tot ceea ce aveau ei mai bun, dându-le o lecţie celor care vin la teatru, pentru că au nevoie nu de o distracţie, ci de un leac pentru suflet...
Aceşti doi mari actori dragi mie şi, la sigur, dragi numeroşilor iubitori de teatru din ţară, ambii Artişti ai Poporului din Republica Moldova, au ajuns la o frumoasă aniversare. Bucuria cea mare pentru ei şi pentru noi este că sunt şi astăzi în scenă, la teatrele de unde, cu ani în urmă, şi-au luat semeţ zborul spre bolta artei teatrale şi unde, prin munca şi talentul lor, au reuşit să devină stele de primă mărime. Îmbrăţi-şându-i imaginar, le transmit ruga mea, care poate fi atestată şi ca o urare din partea tuturor iubitorilor de teatru: Să trăiţi şi să înfloriţi! La mulţi ani!

Autor : ANASTASIA RUSU-HARABA
Moldova. – 2011. – Aug.-Oct. – P. 20-23.

SERGHEI POJAR: Pe-arborele lumii cereşti, ai fost tu, o pagină cea mai bună… (50 de ani de la naştere)

2012-01-21T21:22:00.000+02:00

cobori în jos, luceafăr blând,alunecând pe-o rază,

pătrunde-n casă şi în gând şiviaţa-mi luminează!”

Nu vom mai vedea impozanta-i figură cu gesturilelargi şi măsurate, acel cap frumos acoperit de ninsoarea timpurilor venerabile,nu vom mai auzi glasul lui modest vibrând de emoţie. S-a stins, tânăr, măcar săfi apucat jubileul… O minte ageră şi inimă mare, vorbitor de limbă rusă, dar îladora pe Eminescu. A fost un om al generaţiei sale: generaţie, care visând unviitor de aur al umanităţii noastre, îndrepta activitatea sa cu toate pornirilenobile ale sufletului înfocat de puterea credinţei, pentru decenii şi veacuriînainte. Muzician înflăcărat, hărăzit de la natură cu darul extraordinar alspiritului muzical, entuziasmul juvenil, expansiunea sufletească, pofta dejertfă pentru tot veritabilul muzical, Pojar a reuşit să dea o expresie aputerii cu adevărat artistice: această putere îi denotă efectele enorme ce le-aobţinut prin scurt timp, ca Personalitate.

Mare a fost ca suflet, mare ca inimă, bogat îninspiraţii, precum şi mereu gata de lucru şi jertfire de sine.

S-a născut la 22 aprilie, 1961, în Chişinău, dinpărinţi: Nina şi Ghenadie Pojar.

Muzician, critic muzical, jurnalist, compozitor şipedagog! - Serghei Pojar, o individualitate pregnantă care a transmiscontinuitatea ideologiei sale, în special, celor muzicale prin operele sale: “Luceafara tainstvennyj polet” (“Tainiculzbor al Luceafărului”,2009); “Esti cudesa na svete”(“Există minuni pe lume”,2008); “Lumina Luceafărului reflectată în muzica lui Eugen Doga” în culegerea“Eugen Doga: compozitor, academician” (2007); Anekdoty ot Pojara: “Lovisirybka“(2005); “Kakogo cveta detstvo?”(“Ce culoare are copilăria“, 2005); “Komumne sciastia odolziti?”- o culegere cu 65 de romanţe şi cântece pe versurile B.Kostişar - (“Cui să împrumut fericirea mea?”, 2004); “Ia prosil u zvezdvysokih”: Romanţe ale compozitorilor moldoveni pe versurile lui M. Eminescu,2001; “K tainstvam pianizma”(“Spre tainele pianului”1990); “K zvezde” peversurile lui M. Eminescu (“Către stea“, 1989) etc.

Continuând tradiţiile celor mai solicitate genuride muzică, operele lui Pojar ating permanentele probleme ale existenţei noastre,ajutându-ne să înţelegem mai adânc moravurile, şi în ele, în primul rând, să nerecunoaştem pe sine.

“Avea un har deosebit şi rar - de a trăi exclusivşi luminos: un mod de viată, reprezentându-i şi firea lui Serghei Pojar.Entuziasmat fiind şi stăpânit de vre-o idee fixă, el mereu ardea, potrivitnumelui său (Pojar, din rusă, e Foc), de astfel, mereu, retrăia pentru soartacuiva, proaspătă melodie, idee. Oricând nu-l întâlneai - era grăbit: fie, laLiceul Rahmaninov, fie, la şcoală, unde preda literatura muzicală, istoriaculturii universale, solfegiu. Reuşea să nu rateze nici-un concert important,festival, sau vre-un examen la acea, devenită lui dragă, Academie de Muzică.Dorea neapărat, să fie la curent despre toate ştirile importante teatrale, filarmonice,ş-apoi, în pofida crizei de timp, expresiv şi cu mare pasiune, el le împărţeacelor din jur. Precum îi sta în fire, reuşea să citească mult - surprinzând şiprin erudiţia sa, de altfel, se adâncea în arhive, descoperind documentespirituale originale ori manuscrise, uitate de cineva… Iar acasă, predomina ceamai mare pasiune a lui, religie, destin: Muzica” - îşi aminteşte jurnalistaNelly Tornea, în cartea lui Pojar“ K tainstvam pianisma, uroki i tvorcestvoLudmily Vaverko”.

Margarita Şcelcicova, şefa Bibliotecii “M.Lomonosov” exprimă, cu sinceritate, calităţile neobişnuite ale lui SergheiPojar: “Graţie destinului pentru acest dar generos - întâlnirea cu opersonalitate atât de neordinară, interesantă, talentată, precum a fost SergheiPojar! El a apărut în bibliotecă, ceva timp în urmă, cu rugămintea de a elaborao bibliografie cu lucrările şi creaţiile lui, ceea ce ne-a uimit pe noi,bibliografii: domnul arăta mult mai tânăr şi vârsta lui ni s-a părut puţinsolidă pentru un lucru atât de enorm - avea doar 45 de ani. Însă, el aînsistat, şi noi am consimţit; ulterior, au fost suficiente câteva discutii,pentru ca să rămânem impresionaţi de sinceritatea, corectitudinea,spiritualitatea, bunătatea, mai cu seamă, de optimismul lui. Îl întristau doarcalităţile negative ale celor, care nu ştiau să aprecieze responsabilitatea,priceperea şi binevoinţa, cu atât mai mult, nu suporta incorectitudinea şiinducerea în eroare. Avea o capacitate enormă de muncă şi un cerc larg deinterese, era atât de preocupat de ceea ce făcea: compoziţie, interpretare,cercetare, întocmire, jurnalism, predare la şcoli, pe parcurs, şi pescuitul,umorul… Atunci când, era sănătos şi frumos, - nu mi-e jenă să recunosc, - elavea trăsături de statuie antică - şi era extrem de activ; apariţiile lui labibliotecă se transformau în sărbători! - cu schimburi de bancuri umoristicedespre muzicieni şi interpreţi, sau ceva piper, cu expresii largi aleerudiţiei. Dar ce cuvinte minunate a dedicat Serghei Pojar pentru “Lomonosovka”noastră, numind-o “Vatră caldă a cunoştinţelor” (“Тёплый очаг знаний”):

“Sunt fericit că m-am alăturat la numeroasemanifestări, cluburi, cercuri de creaţie, pe care le întruneşte bibliotecanoastră. Fericit, că sunt dorit aici, şi, cu ceva, util, în aceste greletimpuri, când totul se ruinează şi merge pe o cale nefavorabilă; e nevoie săpăstrăm acest cămin al culturii ruse, care a devenit unul din centrele noastrespirituale,” Serghei Pojar nu doar participa la munca noastră, scria şinotiţe despre bibliotecă, manifestări etc, în apariţii periodice. Eram plăcutsurprinse de talentul lui pentru creaţii muzicale: romanţe, valsuri.Înduioşătoare era dragostea faţă de părinţii lui, de care el îngrijea, şi pecare, îi învita la toate manifestările sale. Cu părere de rău, el a avutdreptate în tendinţele sale de a crea o listă bibliografică sistematică, şidacă pe parcursul câtorva ani, n-am fi reuşit să lucrăm împreună, ulterior,n-am fi găsit pe nimeni altul, disponibil, şi cu atâtea informaţii exacte. Aveael o memorie extraordinară: reuşea să-şi amintească nu doar anul şi dataapariţiei articolelor, dar şi numărul ziarelor! Am lucrat împreună cu Sergheila două volume “Relaţii de artă moldo-ruse” (“Молдавско-русские взаимосвязи вискусстве”), şi, desigur, am descoperit în el, o sursă a unei comori deînţelepciune: enciclopedice muzicale, în domeniile de arta, cu informaţii fixedespre pictori, arhitectură etc. A reuşit să asiste la apariţia primului volum -a rămas satisfăcut de carte. Fiind cu tratamentul la spitalul nr. 3, şi-acolo,printre chinuri şi dureri groaznice după operaţii chirurgicale nereuşite,continua să lucreze la materiale, deja pentru volumul doi, şi paralel, pentru bibliografie:ceea ce dă dovadă de mult curaj şi puterea lui de spirit. Plecarea lui înveşnicie, pentru noi, cât şi pentru jurnalismul chişinăuian muzical, este opierdere enormă!

Despre opersonalitate ca Serghei Pojar se poate exprima prin cuvintele lui F.Tutcevadresate cândva lui Goethe: “pe-arborele lumii ceresti, ai fost tu, o paginăcea mai bună”. Indiscutabil, Serghei Pojar a fost unul din cele “mai bunepagini”.

Lilia Şolomei, solistă a Operei Naţionale dinChişinău, artistă emerită: “L-am cunoscut pe Serghei Pojar, timp de 20 de ani,de când am venit să studiez în Moldova. Mereu subtil, surprinzător - Serioja afost un model de gentilom veritabil - un reprezentant neactual al vremurilornoastre. Era atât de fin, iradia căldură, blândeţe şi lumină. Foarte modest, şiniciodată, nu îndrăznea, în mod artificial, să atragă atenţia asupra persoaneisale. Scria lucrări minunate; avea talentul de a detalia subtil dragostea unuispectacol de operă, fie, şi un concert de simfonie. A scris şi despre mine unarticol, sunt mândra; a fost plăcut şi măgulitor: pentru mine aprecierea luiPojar a contat mult: orice critică din partea lui era la un nivel profesionalînalt, fiecare cuvânt din partea lui se cântărea în aur. Ultima mare lucrare alui Serghei Pojar, a fost în colaborare cu C. Şişcan, la Academia de Ştiinţe,asupra dicţionarului enciclopedic, în care este şi un material despre mine,scris de Serioja. Din păcate, el n-a reuşit să trăiască, să se bucure de aldoilea volum al operei sale. Şi în present, mă doare, nu pot să cred, că acestom luminos nu mai este alături de noi…”

S-a stins la 24 ianuarie, 2010, şi a fostînmormântat la cimitirul “Sf. Lazăr” din Chişinău.

Arta e veşnică, viaţa e scurtă, iar neobositulSerghei Pojar, ca de obicei, luptă pentru cultura conştiinţei noastre, prinspiritul său, în inimile ce ard!

SvetlanaVIZITIU

COMPLEXUL ISTORICO-ARHITECTORAL : CATEDRALA ŞI CLOPOTNIŢA

2012-01-20T16:29:00.000+02:00

COMPLEXUL ISTORICO-ARHITECTORAL DIN CENTRUL CHIŞINĂULUI

PORŢILE SFINTE[*]

Istoria edificării PorţilorSfinte din centrul Chişinăului este în strînsă legătură cu istoria construiriiCatedralei şi a Clopotniţei din preajmă.

În multe lucrări istorice şiliterare se afirmă nejustificat că ideea construirii Catedralei din centrulChişinăului îi aparţine lui Dimitrie (Sulima), episcop al Chişinăului şiHotinului (1821-1844).

Pe parcursul cercetării acestuisubiect, am constatat că, de fapt, ideea construirii Catedralei a fost lansatăde Gavriil Bănulescu-Bodoni, mitropolit al Chişinăului şi Hotinului(1813-1821). Anume el, în 1814, a indicat locul înălţării Catedralei, ceea cese poate vedea şi pe planul elaborat în ianuarie 1814 de Mihail Ozmidov,arhitect regional al Basarabiei.

După moartea lui GavriilBănulescu-Bodoni, ideea respectivă a fost preluată şi realizată dearhiepiscopul Dimitrie (Sulima). În anul 1826, el s-a adresat lui M.S.Voronţov, guvernator al Basarabiei şi Novorossiei, cu rugămintea de a-l susţineîn „construirea Soborului, aşa cum, pînă la amplasarea Catedralei, pentruînfăptuirea ceremoniei de slujbă era indicată Biserica Arhanghelul Mihail(Soborul Vechi), care era foarte mică şi se afla în partea veche a oraşului, unloc nu prea potrivit pentru rugăciuni ceremoniale". Voronţov 1-a invitatla Chişinău pe A. Melnikov, profesor de arhitectură la Academia Imperială deArte din Petersburg, pentru a elabora proiectul Catedralei şi Clopotniţei. Conformproiectului elaborat, Frapoli, arhitectul oraşului Odesa, a alcătuit devizul,care constituia aproximativ 194 000 ruble.

Eparhia chişinăuiană nu dispuneade aceste mijloace financiare de aceea, graful Voronţov a permis de a folosibanii destinaţi construcţiei şi reparaţiei obiectivelor cu menire religioasă şiclădirilor administrative orăşeneşti. Devizul respectiv constituia 10% dincapitalul regiunii Basarabia. Sursele financiare erau alocate în cote egale peo perioadă de 3 ani.

Potrivit devizului de cheltuieliprevăzut în proiect, au fost stabilite zilele de licitaţie. În Chişinău însă nus-au găsit persoane care să-şi asume obligaţia de a construi Catedrala şiClopotniţa. De aceea, asemenea licitaţii au fost organizate şi la Odesa, înzilele de 21, 24 şi 28 octombrie 1827. În cele din urmă, a fost acceptatăoferta negustorului Diteriks de 192 000 ruble, cu condiţia ca el să acopere şicheltuielile pentru instalarea platformei schelelor la ambele clădiri, care nuerau menţionate în deviz şi alcătuiau aproximativ 4 000 de ruble.

Pentru supravegherea construcţieia fost numit Comitetul de construcţie, din componenţa căruia făceau parte:arhitectul regional al Basarabiei, locotenent-colonel Gleinin, geodezistulregional al Basarabiei B. Eitner, Iakob Nikopolski, în frunte fiindarhimandritul Ioanichie.

La 11 mai 1830 a fost pusă piatrade temelie a Catedralei. În raportul Comitetului de construcţie, arhiepiscopulDimitrie a notat următoarea rezoluţie: „Temelia acestei biserici a fost pusă la11 mai, în cinstea naşterii lui Hristos Mîntuitorul, cu două altare laterale -în cinstea cneazului Alexandru Nevski şi a sfîntului nostru părinte NicolaeMerlichiischi, Arhiepiscopul Făcător de minuni, iar la 15 octombrie 1836 a avutloc ceremonia sfinţirii Catedralei"¹.

Întrucît clopotele pentrucatedrală nu erau turnate, la terminarea construcţiei, a fost luată decizia dea scoate clopotele din cea mai apropiată biserică a Mitropoliei şi a le instalaîn clopotniţă. Despre acest lucru Osip Gasket, arhitectul regional alBasarabiei, la 13 noiembrie 1836, raporta Dumei orăşeneşti: „La poruncaExcelenţei sale, guvernatorul militar al Basarabiei, am convenit cuantreprenorul şi negustorul Ignatie Ivanov scoaterea clopotelor din clopotniţaMitropoliei (Arhierească) şi instalarea lor în Clopotniţa ce s-a construit înpreajma Catedralei Bisericii, cu materialele şi munca lui, pentru 50 ruble înargint. Banii primiţi de mine de la Dumă i-au fost plătiţi lui Ivanov, faptconfirmat prin adeverinţa dată de el, pe care am onoarea să v-o expediez..."².

CLOPOTELE CATEDRALEI

În anul 1833, arhiepiscopulDimitrie îi solicită guvernatorului general al Novorossiei şi Basarabiei,cneazul Voronţov, să facă un demers pe lîngă instanţele imperiale, cerîndpermisiunea de a turna clopotele de aramă (de 1 500 puduri *) din armamentvechi turcesc.

Demersul lui M. Voronţov cătreministrul militar şi ţarul Rusiei s-a bucurat de susţinere. Nikolae I a datînvoire pentru turnarea clopotelor din tunurile capturate de la turci în timpulrăzboiului ruso-turc şi care fuseseră aduse din Silistria în Ismail. Urma să sealeagă locul unde acestea vor fi turnate. La sugestia guvernatorului civil şimilitar al Basarabiei - Pavel Fiodorov, s-a decis ca acestea să fie turnate înIsmail, unde urmau a fi turnate şi clopotele pentru catedrala din localitate.

Din cele 1000 puduri de aramă,cît cîntăreau tunurile, urmau a fi turnate 5 clopote: primul - cu greutatea de400 puduri (6,4 tone), al doilea - de 200 puduri (3, 2 tone), al treilea - de100 puduri (1,6 tone), al patrulea - de 50 puduri (800 kg) şi al cincilea - de25 puduri (400 kg).

Pentru a obţine un sunet plăcutal clopotului, la fiecare pud de aramă s-a adăugat cîte 5 funţi de plumb (dupăo altă versiune, în arama topită s-au turnat două coşuri cu monede de argint).Cantitatea de aramă rămasă după topire a fost vîndută cu 23 de ruble pentru unpud, suma obţinută acoperind cheltuielile (care depăşeau suma de 13 000 ruble)pentru turnarea clopotelor şi transportarea lor la Chişinău.

Clopotele au fost turnate decătre meşterul Vasili Losenko, turnător de clopote din Kiev. Pe clopote au fostincrustate următoarele cuvinte: „От щедрот Императоpa Hиколая I 1838 год", „Для Kишинeвскoгo Kaтедральнoro Co6opa".

Pentru transportarea clopotelorla Chişinău, topografii militari au elaborat o rută specială, pe a căreidistanţă a fost reparat terasamentul. În vara anului 1838, clopotele au fostaduse, în căruţe speciale, la Chişinău. Aici însă s-a constatat că gigantulclopot de 400 de puduri nu putea fi instalat pe nivelul inferior alclopotniţei, deoarece diametrul lui depăşea deschizătura arcuată a niveluluiinferior, de aceea trebuia găsit urgent un nou local pentru acest clopot.

În acest scop, a fost lansatăideea de a înălţa turnul Porţile Sfinte, în vecinătatea Clopotniţei, laintrarea spre catedrală. Propunerea a facut-o guvernatorul civil şi militar alBasarabiei, Pavel Fiodorov, care a donat în acest scop 4 500 ruble. Cîte 100 deruble au donat fostul primar al Chişinăului Sinadino şi nobilul Bogaciov, iar500 ruble - starostele Catedralei, Reabcenko.

În turn a fost fixat clopotul de400 de puduri şi a fost instalat un orologiu, cumpărat din Austria de cătrePavel Fiodorov³.

La 14 iulie 1839, Dumaorăşenească ia decizia: „de a conveni cu localnicul Constantin Ivanov ridicareaclopotelor turnate şi aduse din Ismail; patru din acestea să fie instalate înClopotniţa din preajma Catedralei şi un altul să fie ridicat la porţile ce seconstruiesc la intrarea spre Piaţa Catedralei, prin puterile şi cu materialeleproprii, pentru preţul anunţat de 1000 ruble în asignate.. ."⁴.

OROLOGIUL DE PE ARCUL DE TRIUMF

Conform surselor istoriografice,orologiul pentru Arcul de Triumf a fost cumpărat din Austria de cătreguvernatorul civil şi militar al Basarabiei Pavel Ivanovici Fiodorov. Insă îndocumentele şi materialele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova au fostgăsite acte doveditoare că primul orologiu pentru Arc a fost adus din Odesa.

În cadrul şedinţei din 20decembrie 1839 a Dumei orăşeneşti a fost pusă în discuţie problema achiziţionăriiunui orologiu pentru Arcul de Triumf: „... la 18 martie, Duma de StatOrăşenească s-a adresat Excelenţei sale (guvernatorului general al Novorossieişi Basarabiei - n.a.) cu un demers referitor la necesitatea de a avea înChişinău un orologiu, rugîndu-l să facă rost de unul pentru a fi instalat pe porţileconstruite în Piaţa Catedralei. Excelenţa sa, găsind acest demers justificat,i-a dat ordin poliţistului din Odesa să caute un orologiu la meşterii-ceasornicaridin Odesa, care să fie potrivit pentru necesităţile sus-numite... [şi] înpreţul căruia să fie inclusă transportarea lui la Chişinău. În prezent el,poliţistul, raportează Excelenţei sale că a căutat pentru Chişinău orologiuorăşenesc de la negustorul Ghelţeli din Odesa, care a cerut pentru ceasornicpreţul de 3020 ruble, cu transportarea lui la Chişinău şi instalarea în loculindicat din contul propriu.

Ca urmare, se ordonă Dumeiorăşeneşti să aloce din bugetul orăşenesc 3 020 ruble în asignate şi să fietrimişi aceşti bani poliţistului pentru a-i plăti negustorului Ghelţeli"⁵.

Primul care a îngrijit deorologiul orăşenesc a fost meşterul austriac Franz Krulikovski (1842-1853).

În august 1848, el a înaintat ocerere către Duma orăşenească, în care se menţiona: „Duma de Stat Orăşenească,luînd de la mine în 1842 semnătura, avea datoria de a efectua plata de 200ruble în asignate pe an, şi din ei reveneau Dumei 150 ruble în asignate (întotal 100 ruble în argint), pentru a menţine ceasul în stare bună; cu toateacestea, reparaţia, care nu depăşeşte 25 de ruble în asignate, îmi revine mie.

Îndeplinind cu multă exactitateobligaţiunea încredinţată, eu, în afară de remunerarea lucrătorului specialpentru alocaţia cotidiană în localul acestui ceas, cu toate că reţineam peparcursul anului mai mult de 25 de ruble, dar, ca să nu deranjez autorităţile,am primit pe contul meu. Cu toate acestea, ceasornicul sus-numit, sub influenţaaerului şi, mai ales a zdruncinării zilnice provocate de bătăile de clopot,care se află chiar lîngă ceas, necesită reparaţie obligatorie sau este necesar:

1) a demonta în întregimeorologiul şi unele mecanisme ale lui şi a zidi trepte noi, iar pe altele a lerepara;

2) să fie luate de la uzină treifire noi, cu lungimea de 11 stînjeni[†],şi tot atîtea de rezervă;

3) de făcut 6 blocuri noi delemn, cu lanţuri, şi, îndeosebi, 2 blocuri, lanţuri de fier şi şuruburi;

4) să fie revopsit cadranul cuvopsea din ulei şi rescrise cifrele;

5) să fie vopsit pendulul cuvopsea de ulei, pentru a preîntîmpina defectarea lui pe viitor şi să se ridiceo scară nouă la intrarea spre ceas, deoarece scara de acum este uzată, fiindgreu de întors acele orologiului"⁶.

Orologiul a fost scos din turn şireparat, lucrările respective efectuîndu-se din luna ianuarie pînă în luna decembriea anului 1849. În anul 1851, în timpul unui vînt puternic, cadranulceasornicului s-a rupt şi, în februarie 1852, a fost înlocuit cu altul,acoperit cu vopsea de ulei multicoloră; sub cifra „12" a fost cioplită oferestruică cu o uşiţă ce se deschidea, avînd şi o policioară pe care seinstala lampa cu gaz, care lumina noaptea cadranul⁷.

După moartea lui FranzKrulikovski (1853), funcţia lui a preluat-o negustorul chişinăuian Ivan EremeevŞpiler, slujitor în Secţia de Meşteşuguri a Dumei de Stat Orăşeneşti, meşterceasornicar de origine austriacă, care a deţinut-o cel puţin pînă la 20septembrie 1862⁸.

În aprilie 1880, meşterul, caredeservea ceasornicele orăşeneşti, a adresat administraţiei orăşeneştiurmătoarea cerere: „Am onoarea să raportez Administraţiei Orăşeneşti căorologiul orăşenesc de pe turn nu poate fi reparat, deoarece mecanismul lui s-auzat definitiv şi unica ieşire din situaţie este instalarea unui ceasornic nou,care să fie pus în mişcare săptămînal şi să aibă o construcţie nouă. Eu amcorespondat cu unii producători, de la care am primit înştiinţare că cele maibune orologii ce se pun în mişcare săptămînal şi bat la sferturi de oră şi laora exactă costă 800 ruble, fără instalare şi distribuire, dar îmi este greu săcomand un asemenea ceasornic fără a-l instala şi controla cum funcţionează lalocul lui permanent. Deoarece trebuie să plec peste hotare şi voi trece prinacele locuri unde sunt uzine de ceasornice, rog Administraţia Orăşenească să-miîncredinţeze să aleg personal un ceasornic bun, iar conturile şi cheltuielilevi le prezint fără a cere remunerare.. ."⁹.

În iunie 1880, Şlihenmeer, carecălătorise în Austria, a prezentat conducerii orăşeneşti un catalog de preţuridin magazinul „Carlo Melo".

„.. Orologiul din turn de lauzina „Ghertz" din Ulm este de zi, cu roţi tari din aramă, roata globalăavînd 49 St. Mtr. în diametru şi 32 Mt. în grosime, cu putere pentru clopote dela 20-30 S (50-70 puduri); după catalogul tipărit la uzina „Ghertz" subcifra 2, dangătul se repetă după fiecare oră şi sfert de oră.

Pentru mecanism - 1 125 mărci (56rub. 50 c.)

Pentru instalarea acelorceasornicului - 40; 20.

Lada, ambalajul şi costultransportului pînă la Chişinău, TVA şi cheltuieli neînsemnate - 50.

Comisia- 10% = 70,75.

Total: 778 rub. 25 cop.

Pot fi utilizate cadranul, acele,trei clopote şi ciocanele vechi; pentru instalare, preţul nu se poate determinaacum, deoarece nu se ştie dacă va fi nevoie de lăcătuşi şi pietrari.

Un asemenea ceasornic cu roţi defier va costa 310 mărci (155 rub.) sau mai ieftin.

Un ceasornic puţin mai mic, curoţi de aramă, costă tot atît de scump ca primul, însă este mai puţin durabil.

Dacă ceasornicul va fi subsupravegherea mea şi a uzinei, eu dau garanţie 10 ani şi chiar mai mult...

Pot să primesc în schimbceasornicul vechi, dar preţul îl pot determina doar atunci cînd îl voi demontaşi-l voi examina bine.

Din ziua comenzii, peste 3-4luni, ceasornicul poate fi instalat la noul loc..."¹⁰.

Faptul că orologiul a fostcumpărat din Austria şi instalat pe Arc este confirmat de documentul de maijos:

„Conducerea Orăşenească

Negustorul August Şlihenmeer

Cerere

Am onoarea cu supunere să rogConducerea Orăşenească să-mi achite pentru verificarea ceasornicului orăşenesc,pe anul 1880, suma de 150 ruble, cuvenită mie, şi pentru instalareaceasornicului orăşenesc nou - 800 ruble, iar în total - 950 ruble.

4 februarie, 1881"¹¹

La certificat este anexatăfotografia orologiului orăşenesc, pe cadranul căruia era indicat numeleceasornicarului- „Şlihenmeer".

La sfîrşitul sec. XIX, conducereaorăşenească a discutat problema iluminării electrice a cadranului orologiuluiorăşenesc. Cu acest prilej, în iulie 1897, primarul Chişinăului Carol Şmidt îiscria guvernatorului Basarabiei:

„Avîndîn vedere faptul că şi cadranul orologiului orăşenesc de pe str.Aleksandrovskaia este defectat şi necesită reparaţie, Conducerea Orăşeneascăpropune ca în locul cadranului de sticlă să fie instalat unul din fier, şiîntrucît iluminarea unui asemenea cadran nu poate fi făcută cu o lampă de gaz,se propune ca acest cadran nou să fie iluminat din partea exterioară cuajutorul lămpii electrice"¹².

La 4 august 1897, secţia deconstrucţie a Conducerii Guvernamentale a Basarabiei a permis ConduceriiOrăşeneşti să instaleze firul electric la orologiul din turn¹³.

În calitate de şef al lucrărilorde luminare a cadranului, precum şi a unei părţi din bulevardul Nikolaevski, afost numit Kulikov, mecanic inferior la Direcţia poştală-telegrafică regională.

În noiembrie 1898, noul cadran afost instalat şi iluminat cu energie electrică. La certificatul lucrărilor seanexează unul din proiectele instalării electrice la orologiu.

Trebuie menţionat că înlocuireamecanismului ceasornicului în anul 1881 şi a cadranului în 1898 au determinatschimbări arhitecturale ale decorului faţadei nivelului al doilea al Turnului.Totuşi, pînă în prezent nu s-au descoperit materiale iconografice care săreflecte starea iniţială a orologiului.

În anul 1914, ConducereaOrăşenească a aprobat decizia prin care: se permitea „... desfăşurarealicitaţiilor pentru acordarea dreptului de a deservi tehnic orologiulorăşenesc, funcţie ce i-a revenit lui I. Tereşatov pe un termen de 3 ani¹⁴.La certificatul respectiv este anexată fotografia ceasornicului, pe cadranulcăruia era însemnat numele meşterului-ceasornicar I. Tereşatov.

În anul 1941, în urma unuibombardament al aliaţilor, Arcul şi orologiul au fost deteriorate. Ulterior,ceasornicul a fost reparat de meşterul Bogosov, pentru suma de 18 000 ruble.

Devizul pentru reparaţie se anexează la certificat¹⁵.

CONSTRUCŢIA ARCULUI DE TRIUMF

Construcţia Arcului de triumf,numit iniţial Porţile de piatră, a început în anul 1839. Tot în acest an a fostinstalat clopotul la nivelul al doilea superior, după care construcţia acontinuat. În anul 1840, s-au încheiat lucrările de înălţare a Porţilor.

La 24 iulie 1841, la şedinţaDumei orăşeneşti „... a fost audiată propunerea guvernatorului... privindlucrările de finisare a Porţilor şi acoperirea lor cu ornamente. S-a dovedit căsînt necesare diverse materiale, care apoi au fost procurate la indicaţiaarhitectului Chişinăului Zauşkevici, cu preţul de 435 ruble 82 cop. înasignate. Banii au fost vărsaţi din conturile personale, în argint"¹⁶.Construcţia definitivă a Arcului s-a încheiat în iulie-august 1841.

Conform documentelor de arhivă,Porţile de piatră au fost tencuite şi vopsite la fel ca şi Catedrala şiClopotniţa - fundalul în culoare galbenă, iar detaliile arhitecturale în reliefau fost vopsite în două straturi¹⁷.

Referitor la alte aspecte aleacestui monument, găsim informaţii suplimentare în Jurnalul Ministerului deInterne al Imperiului, din anul 1845: „Porţile se sprijină pe 16 coloane înstil corintic, cu treceri libere, din lespezi curate de piatră albă, fără tencuială"¹⁸.

Tradiţia de a nu tencui clădirilea apărut în Europa în a doua jumătate a sec. XIX, sub influenţa unui nou stil -eclectismul. Respectiv, putem presupune că Porţile au fost tencuite în anul1841.

În jurnalul amintit se menţiona:„Coloanele, cornişele şi, în general, întreaga clădire au fost construitefoarte îngrijit şi trainic. Batardourile deasupra intrării sunt construite dinpiatră, iar între ele se înalţă o arcadă puţin pronunţată în jos.

La nivelul superior al Porţilor,pe trei părţi sunt amenajate arcuri, iar pe a patra parte - pe faţadă, esteinstalat orologiul orăşenesc, cu mecanism durabil.

Detaliile din ipsos, atît lacoloane, cît şi la întreaga clădire, sunt executate din lut ars acoperit cuglazură, care se aseamănă cu porţelanul. În interiorul pilonului din parteadreaptă, anterioară este instalată o scară metalică în formă de spirală(iniţial a fost din lemn -P.S.), care duce spre nivelul al doilea alporţilor şi în încăperea subsolului.

Cupola aproape netedă a arcului afost acoperită cu tablă şi, asemenea cupolei Catedralei şi Clopotniţei, a fostvopsită cu vopsea de ulei în două straturi"¹⁹.

Şi în aceste referiri atestăm ocontradicţie, deoarece iniţial Arcul a fost acoperit cu asfalt. La 16 decembrie1843, la şedinţa ordinară a Dumei orăşeneşti, a fost dat citirii ordinulguvernatorului militar al Basarabiei Pavel Fiodorov, cu următorul conţinut:„... acoperişul instalat precedent pe porţile colosale ce se aflau în faţaMitropoliei s-a deteriorat şi prin el a început să pătrundă apa; din aceastăcauză, suferă cupolele şi se risipesc ornamentele, de aceea, e necesar să negrăbim să prevenim deteriorarea acestei clădiri-model, care constituie oînfrumuseţare pentru oraş.

...a ordona inginerului militarSaunders să alcătuiască devizul pentru învelirea porţilor cu tablă, care a şifost alcătuit de el, în sumă de 296 ruble şi 81 cop.

... a schimba acoperişul clădiriicu tablă de fier".

Responsabil pentru aceste lucrăria fost numit arhitectul orăşenesc Zauşkevici²⁰.

În anul 1911, în cadrulpregătirilor către sărbătorirea a 100 ani de la „unirea" Basarabiei cuRusia, conducerea Eparhiei a efectuat lucrări de reparaţie şi restaurare atuturor clădirilor din complexul Catedralei, inclusiv Catedrala, Clopotniţa şiPorţile Sfinte. Din raportul academicianului Kotov către sinod rezultă că, pînăla 12 mai 1912, în Turnul din faţa Clopotniţei a fost efectuată o reparaţiefără proiect, de aceea academicianul nu garantează calitatea reparaţiei.

Turnul a fost tencuit din nou,iar cupola revopsită²¹.

Din materialele istorice în carese consemnează date despre reparaţia capitală a Catedralei din Chişinău reiesecă, din cauza nivelului înalt al apelor freatice şi a crăpăturilor, s-auafundat toate construcţiile complexului Catedralei şi s-au umezit pereţii. Larugămintea episcopului Serafim, Duma Orăşenească a oferit pentru reparaţiaCatedralei, Clopotniţei şi a Turnului 10 000 ruble, iar preoţii au donat 16 413ruble. Conform devizului alcătuit de V. Ţîganko, arhitect orăşenesc, pentrureparaţia tuturor construcţiilor era necesară suma de 75 715 ruble. Eparhia acerut Sinodului să contribuie financiar, cînd deja „lucrările de restaurareerau în toi"²².

Ca urmare, prima restaurare aArcului de Triumf a avut loc în anii 1911-1912, după proiectul lui V. Ţîganko.

Proiectul a fost examinat iniţialde Comisia Arheologică Împărătească, care, conform legislaţiei, se ocupă desoluţionarea tuturor problemelor de arhitectură, arheologie, istorie, culturăşi numai cu permisiunea sa erau posibile lucrările de reparaţie şi restaurare.La solicitarea Sinodului, Comisia Arheologică a răspuns că primele schiţe deconstrucţie a complexului Catedralei nu au putut fi găsite, încîtresponsabilitatea pentru restaurare o poartă Eparhia Chişinăului, în primulrînd, episcopul Serafim. Comisia specială a Sinodului, sub conducerea luiKotov, a stabilit că fundamentele tuturor clădirilor, din cauza apelorfreatice, au fost parţial distruse. Temeliile au fost întărite pe contur cu bîrnede stejar. Comisia a aprobat această constatare²³.

În 1918, de pe faţada PorţilorSfinte au fost scoşi vulturii din bronz instalaţi în 1912 şi a fost lichidattextul Decretului împărătesc despre alipirea Basarabiei la Rusia scris, deasemenea, în 1912.

Următoarea reparaţie capitală aPorţilor Sfinte a fost efectuată în anii 1937-1938, către cea de-a 20-aaniversare a Unirii Basarabiei cu România, dar nu s-au păstrat mărturiiarhiviste despre această reparaţie.

Nu s-au păstrat nici documentelereferitoare la reparaţia Arcului Victoriei (astfel a fost numit Arcul deTriumfăm anul 1945), care s-a desfăşurat în anii 1945-1947.

Analiza materialului iconograficne permite să constatăm că în acest răstimp a fost schimbat cadranulorologiului.

În timpul reparaţiilor din1945-1947, pe nivelul inferior al Arcului, între coloane, au fost instalateplăci din marmoră pe care era incrustat, în limbile română şi rusă, textulOrdinului comandantului superior al forţelor armate ale U.R.S.S. despreeliberarea Chişinăului de sub ocupaţia germano-română (24 august 1944, Ordinulpreşedintelui Sovietului Suprem al U.R.S.S. despre decorarea R.S.S. Moldova şia or. Chişinău cu decoraţii guvernamentale).

Pe partea inferioară a pilonilorau fost instalate plăci din marmoră cu numele luptătorilor Armatei Sovieticedistinşi cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice pentru eroismul în luptele depe teritoriul Moldovei în anii războiului, inclusiv ale unor originari dinMoldova²⁴.

De la începutul sec. XX, Piaţa Catedralei s-a transformatîntr-un parc public. Spaţiul din jurul Porţilor Sfinte a fost amenajat curăzoare şi bănci.

În procesul proiectării şiamplasării Pieţei orăşeneşti centrale şi al extinderii ei în anii 1949— 1966,parterele au fost acoperite cu asfalt. Extinderea suprafeţei Pieţei în anii1970-1980 şi acoperirea ei de nenumărate ori cu asfalt a dus la adîncirea fundamentului,iar soclurile pilonilor au intrat aproape definitiv în pămînt; ceea ce s-arăsfrînt negativ asupra stării construcţiei.

În 1962, în urma decizieiSovietului Miniştrilor al R.S.S.M., Clopotniţa din faţa Catedralei a fostscoasă de sub ocrotirea statului şi ulterior demolată²⁵.

În anul 1971, Comitetul executivorăşenesc a luat hotărîrea de a efectua lucrările de restaurare a ArculuiVictoriei. Tencuiala de pe piloni a fost răzuită, iar zidăria de calcar a fostşlefuită bine. Totuşi din cauza gazelor de eşapament de la transportul carecirculă intens pereţii Arcului se înnegresc periodic. În perioada menţionată,decorul arhitectural din ceramică al frizei, cornişei şi lizena niveluluisuperior au fost vopsite în culoare aurie, iar cadranul orologiului a fostschimbat.

În martie 1982, în conformitatecu decizia Comitetului executiv orăşenesc, a fost comandat un proiect de havuzce urma să fie construit în locul fostei clopotniţe. După realizarea acestuiproiect (autori - G. Solomon, E. Podolin şi M. Orzul), suprafaţa din spateleArcului de Triumf şi-a pierdut din aspectul istoric tradiţional.

În iunie 1990, în timpul uneimanifestaţii populare, plăcile dintre coloane şi din părţile interioare alepilonilor au fost distruse. Puţin mai devreme, în luna mai a aceluiaşi an, înurma cutremurului de pămînt şi a inundaţiilor permanente ale pereţilormonumentului provocate de apele freatice, s-au format crăpături în cupolelearcadelor din nivelul doi. Această situaţie se menţine pînă în prezent, astfelcă Arcul necesită de urgenţă lucrări de restaurare.

La etapa pregătitoare a acestorlucrări prealabile, este necesar să fie stabilit nivelul apelor freatice şiinstalat un sistem de drenaj; trebuie eliberate soclurile pilonilor destratificările cu asflat. Totodată, se impune să fie instalată o nouă placăcomemorativă, pe care să fie indicat anul constituirii înălţării monumentului(1841) şi autorul proiectului, - Luca Carpovici Zauşkevici - arhitectulChişinăului.

Petru STAROSTENCO
Rev. Cugetul nr.2 (18), 2003 , Pag. 25 – 32.

[*] Aşa senumea iniţial Soborul Catedralei.

[†] 1stînjen = 2,13 m.

Eparhia Chişinăului şi Hotinului

2012-01-20T14:57:00.000+02:00

ÎNFIINŢAREA EPARHIEI CHIŞINĂULUI ŞI HOTINULUI

Deşi tema respectivă şi-a găsitreflectare în istoriografie graţie studiilor semnate de Axentie Stadniţchi¹,Nicolae Popovschi², Mircea Păcurariu³, ea totuşi necesităo reabordare în lumina documentelor de epocă, o bună parte dintre care au fostpublicate de Constantin N. Tomescu⁴. În studiile autorilorenumeraţi, bazate, preponderent, pe aceleaşi surse documentare, nu şi-au găsitreflectare unele aspecte ce pot completa tabloul general al acestei probleme.In plus, tema propusă pentru examinare este actuală.

În timpul războiului ruso-turcdin 1787-1791 se constată o primă ingerinţă a autorităţilor ruseşti de ocupaţieîn problemele bisericii din Moldova⁵. Instaurînd în PrincipateleRomâne o administraţie civilă după bunul plac, comandamentul rus a intervenitilegal, totodată, şi în treburile bisericeşti. La scurtă vreme după intrareaarmatei ruse în Moldova, feldmareşalul P.A. Rumeanţev a obligat autoritateabisericească locală să-l numească egumen al mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi pearhimandritul Zaharie, grec de origine, care anterior „servise la o flotărusească"⁶, deşi nu era „agreat de români"⁷.

Aceeaşi politică de amestec înviaţa bisericii a promovat-o şi feldmareşalul G.A. Potiomkin, devenit în curîndcomandant-şef al trupelor ruse aflate în principate. Obţinînd asentimentulîmpărătesei Ecaterina II de a pune „în fruntea administraţiei ecleziastice dinMoldova, pe timpul ocupaţiei militare, un arhiereu rus", în loculmitropolitului Leon, decedat în 1788, el 1-a adus în Moldova pe arhiepiscopulAmbrozie Serebrenikov al Ekaterinoslavului, care, pentru a-i fi de ajutor, 1-aluat cu sine pe arhimandritul Gavriil Bănulescu-Bodoni, român de obîrşie,rector al Seminarului Teologic din Poltava. Decretul privind desemnarea lui a fostemis de către Sinodul rus la 29 decembrie 1789. Arhiepiscopul Ambrozie adeţinut înalta demnitate de mitropolit pînă la încheierea Tratatului de Pace dela Iaşi, adică pînă la 29 decembrie 1791.

Amestecul Rusiei în activitateaclericală din Principatele Dunărene s-a repetat în timpul războiului ruso-turcdin 1806-1812. La 27 martie 1808, printr-un decret al împăratului RusieiAlexandru I, Gavriil Bănulescu-Bodoni este „numit membru al Sinodului rus şiexarhial acestuia în Moldova, Valahia şi Basarabia"⁸. În bazaacestui decret imperial, Sinodul rus i-a ordonat proaspătului exarh să adresezeSinodului rus, pentru soluţionare, toate acele chestiuni, „privitor la carefostul mitropolit al Moldo-Vlahiei apela la patriarhul de laConstantinopol". Prin urmare, constata Axentie Stadniţchi, din acestmoment „Biserica moldo-valahă a fost subordonată Sf. Sinod şi exarhuluisău"⁹, subordonare care a durat pînă în septembrie 1812.Această dependenţă, evident, a fost impusă prin forţa împrejurărilor (prezenţaarmatei ruse în Ţările Române), prin dominaţia celui puternic asupra celuislab, săvîrşindu-se, astfel, un act antiuman şi anticanonic.

La 6 august 1812, GavriilBănulescu-Bodoni îi comunica amiralului P.V. Ciceagov, comandant-şef al armateidunărene, şef suprem al flotei ruse de la Marea Neagră şi guvernator general alMoldovei şi Valahiei, că pe cînd se afla la Sankt Petersburg¹⁰, dupăce a fost primită ştirea despre încheierea păcii cu Poarta Otomană, SfîntulSinod al Bisericii ruse şi oberprocurorul sinodal discutau problema înfiinţăriiîn provincia dintre Prut şi Nistru a unei noi eparhii. Necesitatea noiistructuri ecleziastice în spaţiul basarabean era motivată atît de numărul marede biserici, de depărtarea acestui pămînt de alte eparhii ruseşti, cît şi de existenţadeosebirilor de limbă şi obiceiuri ale popoarelor care locuiau aici. Se presupuneaca Gavriil Bănulescu-Bodoni, împreună cu episcopul vicar şi întregul personaleparhial, să se mute în această eparhie. „Potrivit ştirilor locale pe care leaveam din această provincie, menţiona în continuare G. Bănulescu-Bodoni, amraportat că pentru catedra arhierească cel mai potrivit dintre toate locurileeste oraşul Chişinău, din cauza situării lui în mijlocul provinciei, prezenţeiunei populaţii numeroase şi avantajelor ce le are în ceea ce priveşte asigurareacu lemn şi alte rezerve vitale. Şi pentru a avea în această nouă eparhie unelecîştiguri intermediare, fără a împovăra haznaua cu noi cheltuieli, eu ampropus: 1. Mănăstirea Căpriana, situată la o distanţă de 25 de verste de oraşulChişinău şi închinată mănăstirii Zograf de la Muntele Athos, să fie declaratădrept casă arhierească în afara oraşului, expediindu-se, totodată, mănăstiriide la Athos embaticul, care se trimitea, de obicei, pînă acum. 2. MănăstireaSf. Arhangheli din Chişinău, împreună cu veniturile ce le are, să fie desemnatăca reşedinţă a episcopului vicar, de asemenea expunîndu-se embaticul pentrupristolul patriarhului din Ierusalim, căruia această mănăstire este închinată.Aceste păreri ale mele au fost acceptate de către domnul oberprocuror,principele Aleksandr Nikolaevici Goliţîn, şi mi s-a dat însărcinarea ca, venindîn Moldova, să pregăteasc în această privinţă o dispoziţie amănunţită, însoţităde un raport adresat Sf. Sinod, pe care s-o prezint Alteţei Sale pentru a oaduce la cunoştinţă. Astfel, după ce ober-procurorul sinodal mi-a comunicat, la7 iunie, voinţa împărătească, am revenit la turma mea"¹¹. Înadresa sa mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni mai solicita deschiderea pe lîngăcasa arhierească a unui seminar, pentru care Sf. Sinod a trimis din Rusia doiprofesori, precum şi alocarea de bani din veniturile provinciei pentruîntreţinerea personalului arhieresc.

După cum reiese din conţinutulacestei adrese, ideea înfiinţării unei eparhii, în spaţiul dintre Prut şiNistru, a aparţinut Sinodului rus. Prin urmare, precum a observat şi N.Popovschi¹², ea nu a fost concepută de mitropolitul G.Bănulescu-Bodoni, deşi proiectul acestei eparhii a fost elaborat de el¹³.

La 19 august 1812, amiralulCiceagov a dat ordin lui Scarlat Sturza, guvernatorul civil al Basarabiei, să-iacorde mitropolitului Gavriil sprijinul solicitat prin adresa din 6 august1812. Mai cu seamă i-a cerut să-i acorde ajutor în ceea ce priveşte deschidereaSeminarului Teologic. În aceeaşi zi, comunicîndu-i mitropolitului despredispoziţia dată lui Scarlat Sturza, P. V. Ciceagov îl înştiinţa pe G.Bănulescu-Bodoni că el i-a cerut senatorului Krasno-Milaşevici, preşedinteleDivanurilor din Principatele Moldova şi Ţara Românească, să-l anunţe peepiscopul Meletie al Huşilor că „ţinuturile din stînga Prutului, ce făceauparte din eparhia lui, nu-i mai sînt subordonate sub raport bisericesc"¹⁴.

Conform unui tablou alDicasteriei exarhiceşti a Moldovei, alcătuit în luna iulie 1810, PrincipatulMoldovei, din punct de vedere administrativ bisericesc, era divizat în treisubdiviziuni: Mitropolia cu centrul la Iaşi, Episcopia Romanului şi EpiscopiaHuşilor. Eparhia Mitropoliei Iaşi cuprindea ţinuturile: Cîrligătura, Botoşani,Herţa, Hîrlău, Dorohoi, Orhei, Neamţ, Suceava, Hotin, oblastia Basarabiei(adică provincia din sudestul Moldovei, revenită de curînd la trupul ţării dupăevacuarea, în 1807, a tătarilor, numită şi Bugeac). Din componenţa eparhieiHuşilor făceau parte ţinuturile: Fălciu, Soroca, Lăpuşna, Greceni, Codru şiHotărniceni¹⁵.

Gavriil Bănulescu-Bodoni soseştela Chişinău împreună cu personalul său „în ultimele zile ale lunii septembrie1912". La 30 septembrie 1812 mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodonisemnează următoarea dispoziţie: „Cu ocazia anexării la Imperiul Rus a regiuniiMoldovei situate între Prut şi Nistru, în care Sf. Sinod a proiectatînfiinţarea unei eparhii noi, încredinţîndu-ne nouă conducerea ei, decidem: 1.Pentru soluţionarea problemelor duhovniceşti să fie instituită Dicasteria,numită, pînă cînd puterea supremă va aproba în mod special, Dicasteria Exarhalădin Chişinău, în care sunt desemnaţi ca membri protopopul Petru Kuniţki,protopopul Gheorghe Rodostat, protopopul Stavarachi Costin şi protopopulGheorghe Batcu, în calitate de secretar - funcţionarul de clasa a Xl-a PavelJadanov, ajutor de secretar - funcţionarul de clasa a XII-a Ivan Mizeţki,căruia i se repartizează, fiind şef de birou, jumătate din judeţele eparhiei,cel de-al doilea şef de birou - funcţionarul de clasa a XII-a Piotr Ghetopanov,contabil - funcţionarul de clasa a XlV-a Gheorghe Hrisostrat, ca ajutori de şefde birou - funcţionarii de clasa a XlV-a Srebescul şi Florov, în calitate decopişti de limbă rusă - Zarudniţki şi Leuşiţki, iar de limbă moldoveneas-că -Manuil Costin şi Grigore Fiodorov". În continuare sînt enumerate feţelebisericeşti numite la catedrala Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din Chişinău:protopop al catedralei - protopopul Petru Kuniţki, responsabil de veşmîntărie (ключарь)- protopopul Rodostat, preot-prim - protopopul Aleksei Gubski, preot secund -preotul Ilie Goriţîn, protodiacon - diaconul Moisei Cerneavski, diacon-IoanMişceakovski, dascăli - Simion Pisarevski, Afanasie Volohov, Ivan Olşevski şiSimion Buhanevici. Dirijor al corului - funcţionarul de clasa a XII-a Ghetopanov.Rector al Seminarului Teologic - protopopul P. Kuniţki, prefect al seminarului- profesorul Ivan Nesterovici. „În cadrul seminarului ce urmează a fi deschisvor fi predate limbile: latină, rusă, greacă şi moldovenească". Restulobiectelor - ca şi în alte seminare teologice din Rusia. „La început să fiedeschise două clase: pregătitoare şi gramaticală, cu predarea tuturorlimbilor." Profesor în clasa pregătitoare - Gherbanovski, iar în ceagramaticală - Nesterovici. Urma să fie angajaţi şi alţi profesori, inclusiv „delimbă greacă şi valahă". Cel de-al şaselea articol (ultimul) aldispoziţiei prevedea: „Încasările în cadrul eparhiei pentru întreţinereaMitropoliei şi a seminarului să fie aceleaşi ca şi în eparhiile Moldovei, încăcu unele reduceri, şi anume: în loc de 10 lei anual, ploconul, să se strîngăcîte 7, pentru şcoală cîte 4, iar în loc de 5 lei pentru chitanţe de cununie săse perceapă cîte 3 lei. Protopopii urmau să rămînă aceiaşi, pînă la o nouădispoziţie. Dicasteria, se spune în partea finală a actului, urma să fieinstituită imediat. Despre înfiinţarea eparhiei şi a Dicasteriei urmau să fieanunţaţi toţi protopopii, poruncindu-li-se ca în toate bisericile, după pomenireafamiliei imperiale şi a Sf. Sinod, să fie pomenit în timpul slujbelor, unde secuvine, mitropolitul şi exarhul Gavriil, atît în cele ce au fost în cadruleparhiei mitropolitane şi a Basarabiei (adică, a Bugeacului - D.P), cîtşi în cele trecute din componenţa episcopiei Huşilor, în care episcopul de Huşisă nu mai fie pomenit, iar în Basarabia, după exarh, să fie pomenit episcopulDimitrie. Deoarece în noua eparhie a fost instituită funcţia de episcop-vicar,cu titulatura al Benderului şi Akkermanului, Dicasteria duhovniceascăera obligată să execute şi rezoluţiile episcopului-vicar"¹⁶.Astfel, noua eparhie în spaţiul dintre Prut şi Nistru, precum şi organul ei deconducere – Dicasteria - au fost înfiinţate, la etapa iniţială, prin ordinulemis la 30 septembrie 1812 de către Gavriil Bănulescu-Bodoni. Cu toate acestea,statutul mitropolitului, la momentul sosirii sale la Chişinău, nu era clar, elaflîndu-se aici o perioadă de timp, după cum s-a exprimat cercetătorul rus VI. Jmakin,„în afara legii"¹⁷. Însuşi mitropolitul, în raportul său din 4noiembrie 1812 înaintat Sinodului rus, declara că trimite spre examinareproiectul privind înfiinţarea noii eparhii şi aşteaptă să fie emis în aceastăprivinţă un decret, iar „pînă atunci socoate de datoria sa de a conduce cleruldin această provincie ca facînd parte din fosta lui stăpînire, conformdispoziţiilor date lui ca un arhiereu eparhial"¹⁸.

Lipsit de finanţare,Bănulescu-Bodoni s-a întreţinut un timp pe cont propriu. Iniţial, titulaturamitropolitului nu conţinea denumirea eparhiei nou-înfiinţate dar deocamdatăneoficializată, pe care, practic, o conducea deja, el semnînd actele astfel:„Gavriil, mitropolit şi exarh"¹⁹.

Prin raportul din 4 octombrie1812, înaintat lui Bănulescu-Bodoni, Dicasteria cerea să fie revăzutăprevederea din ordinul mitropolitului din 30 septembrie, potrivit căreiaprotopopii aveau să rămînă aceiaşi, pînă la o nouă dispoziţie. S-a constatatînsă că protopopii ţinuturilor Codru şi Greceni, subordonaţi anteriorepiscopiei Huşilor, au rămas pe malul drept al Prutului, iar posturile lor s-audovedit a fi vacante, din care cauză Dicasteria recomanda următoarele: deoareceîn ţinutul Codru erau doar 17 biserici, în ţinutul Greceni - 11, iar în ţinutulLăpuşna şi Hotărniceni - 80, sub administrarea a patru protopopi (Gheorghe,Ioan, Onofrei şi Isai), s-a considerat raţional, fără a majora numărul protopopilor,ca ţinutul Lăpuşna, cu 59 de biserici, să fie divizat în două protopopii, cuexcepţia oraşului Chişinău, subordonat direct Dicasteriei, o protopopieîncredinţîndu-i-se protopopului Gheorghe, iar cealaltă-protopopului Ioan.Ţinutul Hotărniceni, cu 21 de biserici, să fie condus sub raport bisericesc deprotopopul Onufrie. Pe cînd activitatea celor 28 de biserici din ţinuturileCodru şi Greceni să fie supravegheată de protopopul Isai, care rămînea încontinuare şi paroh al bisericii din satul Lăpuşna, unde locuia²⁰.Dicasteria a mai propus, totodată, ca bisericile din ţinutul Iaşi, situate departea stingă a Prutului, diriguite anterior de protopopul Nicolae din Iaşi, săfie subordonate protopopului Constantin din Făleşti²¹.

Dicasteria, abia la 22 octombrie1812, a emis un decret prin care aducea la cunoştinţa protopopilor faptulînfiinţării eparhiei pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, sub conducerea luiBănulescu-Bodoni, avîndu-l în ajutor pe episcopul-vicar Dimitrie Sulima.

Dicasteria, numită DicasteriaDuhovnicească Exarhală din Chişinău, ca organ de conducere bisericească, a fostinaugurată la 2 octombrie 1812, în prezenţa lui Gavriil Bănulescu-Bodoni şi alui Dimitrie Sulima²².

Decretul în cauză a fost expediatprotoiereului Basarabiei Fiodor Maleavinski, protopopului ţinutului Hotin(partea superioară) Antonie Ivanov, protoiereului ţinutului Hotin (parteainferioară) Gheorghe Rodostat, protopopilor ţinutului Orhei Stavarachi Costinşi Ioan Harea, protopopilor ţinutului Soroca Ioan, Alexandru şi Teodor,protopopilor ţinutului Lăpuşna Ioan şi Gheorghe Batcu, protopopului ţinutuluiFăleşti Constantin, protopopului ţinutului Hotărniceni Onufrie Baltag şiprotopopului ţinuturilor Codru şi Greceni Isai.

Proiectul privind înfiinţareanoii eparhii, elaborat de Gavriil Bănulescu-Bodoni şi expediat Sinodului ruspentru raportul său din 4 noiembrie 1812, consta din următoarele articole al cărorconţinut îl redăm succint:

„1. Deoarece pe teritoriul dintrePrut şi Nistru există 749 de biserici parohiale, cu excepţia mănăstirilor şischiturilor, acest teritoriu fiind situat departe de alte eparhii, dar, mai cuseamă, populaţia

şi clerul de aici deosebindu-se prin limbă, moravuri şi datini, estenecesar de a întemeia o eparhie aparte, care se va numi a Chişinăului şiHotinului, din motivul că în Chişinău îşi are reşedinţă guvernul, iar Hotinul aservit odinioară drept sediu episcopal. Noii eparhii să i se acorde titlul demitropolie şi exarhie.

2. Deşi după ce am fostmitropolit al Kievului şi în prezent am titlul de exarh, această eparhie,potrivit părerii unora, nu poate fi clasată, eu însă, obişnuit să consider căeste o datorie de a munci orişiunde, spre binele bisericii şi al patriei²³,sînt de acord s-o organizez şi s-o conduc, avîndu-l ca ajutor pe preasfinţia saDimitrie, episcopul-vicar de Bender şi Akkerman. Clasa ce urmează a i se acordaacestei eparhii rămîne la discreţia Sf. Sinod. Anexez desenul peceteieparhiale. Să se permită ca eparhia să fie administrată corespunzătorobiceiurilor locale, respectîndu-se legea. Aceasta este necesar pentru a aducecalmul în rîndul populaţiei de aici, atît din motivul că acest teritoriu esteîncorporat în Imperiul Rus, cît şi de aceea că sub aspect civil au fost lăsateîn vigoare legile moldoveneşti. Însuşi P. V. Ciceagov „m-a rugat săpăstrez" şi sub aspect bisericesc, pe cît e posibil, tradiţiile populaţieide aici.

3. Este necesar de a deschide unseminar teologic, în care să fie preluate toate disciplinele incluse înprogramul de studiu al celorlalte seminare. În ceea ce priveşte limbile se vaînvăţa cu precădere şi neapărat limba rusă, întrucît ea domină; limbanaţională, moldovenească, pentru ca cei care o învăţă să poată, în aceastălimbă, propăvădui poporului cuvîntul Domnului şi morala cea bună; limba latină,întrucît de la aceasta provine şi se poate îmbogăţi limba naţională; limbagreacă, deoarece în ea s-au scris în original dogmele şi învăţătura creştină,iar alte limbi - după voinţă.

4. Deoarece, începînd cu 1octombrie 1812 Divanurile Moldovei şi Valahiei au încetat să plătească leafamitropolitului şi statelor sale, iar de veniturile Mitropoliei Moldovei nu semai poate dispune, există următoarele mijloace de a cîştiga bani pentruîntreţinerea eparhiei: mănăstirea Căpriana, cu moşiile ei Purcari şi Răscăieţi,să treacă în subordinea casei arhiereşti, căreia să i se mai dea în proprietate7 desetine din viile de lîngă Akkerman, stăpînite anterior de turci.Mitropolitului să i se repartizeze 80 de scutelnici, iar episcopului - 40.Clerul să fie scutit de orice corvoadă şi de a încartirui, privilegiu de carese bucură clerul rus, la fel să fie apăraţi de asuprirea concesionarilor, carepercep de la slujitorii bisericii desetina în aceeaşi mărime ca şi de laţărani, facîndu-se abuzuri în această privinţă. Este dificilă reducereanumărului de preoţi săteşti, ca să corespundă statutului de funcţii prevăzut înguberniile ruseşti. Aici se consideră o abatere dacă în parohie nu sunt doipreoţi, ca în caz de necesitate să se înlocuiască unul pe altul, din care motivrog Sf. Sinod să dea dovadă în această privinţă de o atitudineîngăduitoare"²⁴.

De menţionat că proiectulelaborat de mitropolit a fost publicat în Colecţia completă de legi aleImperiului Rus²⁵, dar textul din această publicaţie diferă deorginal: proiectul este prezentat într-o formă concisă şi divizat în 10articole, conţinînd doar ideile principale formulate de Bănulescu-Bodoni.

La 4 decembrie 1812, proiectul afost înaintat de către Sinod împăratului, care, luînd cunoştinţă de el, adispus oberprocurorului Goliţîn să-l expedieze guvernatorului civil alBasarabiei pentru a se pronunţa în privinţa lui. Actul ce conţine opiniile exprimatede Scarlat Sturza este datat cu 14 ianuarie 1813, ele constînd în următoarele²⁶:„1. Conform obiceiului existent în Moldova, mitropolitul şi episcopul audreptul să dispună de numărul respectiv de scutelnici. 2. Deoarece în oraşulChişinău nu este pămînt ce aparţine coroanei, iar proprietari ai acestui locsunt două mănăstiri situate în limitele Imperiului Otoman, mitropolitului îirămîne să stabilească legătura cu împuterniciţii acestor mănăstiri şi sădiscute problema privind construcţia în Chişinău a casei arhiereşti. 3.Mitropoliei i se va repartiza un teren din viile de la Akkerman, care aparţincoroanei, însă după ce acestea vor fi inventariate. 4. Se cuvine ca toatefeţele bisericeşti să fie scutite de orice impozit şi prestaţie către stat, presupunîndcă pe lîngă fiece biserică sînt, cu excepţia preoţilor şi diaconilor, într-unnumăr de pînă la doi dascăli şi cîte un paracliser. De acest drept se bucură peviaţă şi văduvile clericilor. 5. O parte din protopopi şi preoţi plătesc cuunele reduceri vădrăritul, goştina şi alte dări. 6. Moşierii sunt obligaţi sădea pămînt, cu anumite condiţii, preoţilor şi diaconilor care slujesc înbisericile din satele situate pe moşiile lor. 7. Moşierii nu se supun ordinelordate de autoritatea bisericească. 8. Bisericile din satele cu un număr de pînăla 70 de curţi creştineşti urmează să aibă cîte un preot, unul sau doi dascălişi un paracliser, cele din satele cu un număr de la 70 şi pînă la 100 de curţi- doi preoţi, iar la cele din satele cu un număr de 100 şi mai multe curţi seadaugă, pe lîngă cei doi preoţi, şi un diacon. În cazul dacă numărul preoţilorşi al diaconilor este mai mare, atunci faţa bisericească în plus, încheind cumoşierul un contract, se angajează să respecte anumite condiţii".

Declarînd în raportul său din 21ianuarie 1813, înaintat Sinodului, că este de acord cu opiniile expuse deScarlat Sturza, pe care le expediază, fiind anexate la acest raport,mitropolitul Bănulescu-Bodoni a rugat înaltul for bisericesc al Rusiei săintervină pe lîngă împărat în vederea aprobării proiectului prezentat²⁷.

În Colecţia completă de legiale Imperiului Rus se menţionează că mitropolitul a mai solicitat, pe lîngăpropunerile formulate în varianta iniţială a proiectului, de a include încomponenţa noii eparhii şi teritoriul dintre Nistru şi Bug, cu oraşeleDubăsari, Tiraspol, Ovidiopol, Odesa şi Oceakov, aflat sub jurisdicţia eparhieiEkaterinoslavului, unde erau nu mai mult de 100 de biserici. Integrarea acestuiteritoriu, susţinea Bănulescu-Bodoni, „nu numai că va desăvîrşi noua eparhie,dar va servi şi ca prilej de bucurie pentru popoarele care locuiesc aici,deoarece stepa Oceakovului, asemeni Basarabiei, este populată de valahi, greci,bulgari şi diferite naţii colonizatoare, pe cînd ruşi sunt foarte puţini"²⁸.

Referatul cu propunerileformulate de Bănulescu-Bodoni, opiniile lui Scarlat Sturza, observaţiileober-procurorului şi ale sale proprii, datat cu 4 iunie 1813, Sinodul 1-aprezentat împăratului Alexandru I, care 1-a aprobat pe data de 21 august 1813,în timp ce se afla în oraşul Teplice²⁹.

În baza acestei aprobări, Sinodula dispus la 25 septembrie 1813: 1. Referatul să fie tipărit în imprimeriasinodală într-un număr suficient de exemplare pentru a fi distribuitdiferitelor instituţii spre a se înştiinţa despre înfiinţarea unei noi eparhiiîn cadrul Imperiului Rus. 2. Arhiepiscopului Ekaterinoslavului să i se deadispoziţie în vederea iniţierii procedurii de trecere a teritoriului dintreNistru şi Bug în subordinea Dicasteriei Exarhale din Chişinău³⁰.

Primind la 25 octombrie 1813decretul sinodal, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a poruncit Dicasterieiexarhale, la 28 octombrie 1813, să ia măsurile de rigoare în legătură cuînfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, anexînd la ordinul emis decretulSfîntului Sinod din 25 septembrie 1813 cu privire la întemeierea noii eparhiişi 100 de exemplare ale referatului sinodal tipărit. Ordinul stipula că:Dicasteria Exarhală din Chişinău, instituită deja, va acţiona în conformitatecu pravilele sfinţilor părinţi ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit, regulamentulduho vnicesc din Rusia, ordinele Sinodului şi „dispoziţiile şi rezoluţiilenoastre". 2. Despre aprobarea imperială a referatului sinodal referitor laînfiinţarea noii eparhii să se facă cunoscut clerului din întreaga Basarabie,protopopilor trimiţînduli-se cîte un exemplar al referatului tipărit. Deasemenea, să fie înştiinţat generalul-maior I.M. Harting, guvernator civilinterimar şi militar al Basarabiei, care era rugat să informeze în acest sensmilitarii, administraţia civilă provincială şi cele ţinutale. În toatebisericile să se înalţe „tendeumuri de mulţumire către Dumnezeu, care a mişcatinima evlaviosului monarh spre a întări propunerea bună şi folositoare pentrubiserica locală şi slujitorii ei". La sfîrşitul ordinului emitentul şi-aindicat noua sa titulatură: Gavriil, mitropolitul Chişinăului şi Hotinului şiexarh³¹. Concomitent, a fost transpusă în viaţă şi indicaţia dată deBănulescu-Bodoni referitoare la deschiderea Seminarului Teologic. PetruKuniţki, desemnat în funcţia de rector al viitorului seminar, prin raportul din20 ianuarie 1813, îl punea la curent pe mitropolit că există posibilitatea de adeschide curînd cele două clase seminariale preconizate, pentru ele reuşind săgăsească „două camere libere"³². În calitate de profesori, anotat în continuare rectorul, urma să activeze profesorii Isidor Gherbanovski,Ivan Nesterovici, ambii de limbile rusă şi latină şi de aritmetică, Nicolae Dokimos,de limbă greacă, preotul Ioan, de limbă română.

Fiind găsit localul potrivit,ceea ce constituia o problemă dificilă în acea vreme cînd Chişinăul s-a pomenitasaltat de un număr mare de funcţionari, mitropolitul Gavriil a dispusDicasteriei să inaugureze seminarul în ziua de 31 ianuarie 1813 şi, vestinddespre aceasta în toate ţinuturile Basarabiei, să invite la învăţătură pe toţidoritorii, dar, mai cu seamă, pe copiii reprezentanţilor bisericii³³.Dicasteria a expediat protopopilor avize despre inaugurarea seminarului abia înzilele de 1 - 2 februarie 1813³⁴.

Astfel, Seminarul Teologic dinChişinău, precum s-a încetăţenit în istoriografie, a fost deschis la 31ianuarie 1813. Consultînd actele vremii, Pavel Lotoţki a tras concluzia că înziua respectivă s-a desfăşurat festivitatea de deschidere a seminarului, pecînd studiile au început pe data de 1 februarie 1813, întrucît în listaelevilor seminarului, întocmită la 23 ianuarie 1814, figurau 53 de elevi,dintre care 10 elevi fuseseră înmatriculaţi la 1 februarie 1813, iar restul -pe parcurs³⁵.

Prin Tratatul de Pace de laBucureşti, Imperiul Rus a scindat Principatul Moldovei nu numai din

punct de vedere politic, dar şi sub raport religios, trecînd, în modarbitrar, în supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse, prin crearea EparhieiChişinăului şi Hotinului, un teritoriu aflat de secole sub jurisdicţiaMitropoliei Moldovei.

Aşadar, la 21 august 1813,uzurpînd drepturile canonice ale Mitropoliei Moldovei, Rusia expan sionistă aoficializat, pe teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru încorporat înhotarele ei, Eparhia Chişinăului şi Hotinului. Eparhia Chişinăului şi Hotinuluis-a aflat în subordinea Sinodului rus pînă în 1918, cînd Basarabia, printr-unconcurs de împrejurări internaţionale favorabile, s-a unit cu Patria-mamă.

Dinu POŞTARENCU
Rev. Cugetul nr.2 (18), 2003 , Pag. 6 – 12.

Monumentul Unirii Basarabiei

2012-01-20T14:13:00.000+02:00

DESPRE MONUMENTUL UNIRII BASARABIEI

Proiectul monumentului Unirii a fost executat înconformitate cu hotărîrile Comitetului pentru ridicarea monumentului Unirii laChişinău. Aceste hotărîri au fost expuse în întregime în următoarele observaţiuni imprimate de Comitet.

„Monumentul Unirii din Chişinău va fi aşezat încentrul oraşului, la colţul de încrucişare a bulevardului Carol al II-lea custrada Regele Carol I (zisă „Puşkin ").

Monumentul va fi văzut de pe ambele străzi de pelungimi apreciabile şi va avea trei faţade.

Macheta, după dorinţa Comitetului, este executatăîn stil modern.

Monumentul constă dintr-o statuie ecvestră aRegelui Ferdinand I, făuritorul Unirii tuturor provinciilorromâneşti, din două figuri feminine, simbolizînd Unirea Basarabiei cuPatria-mamă, din două basoreliefuri pe cele două laturi ale postamentuluiarhitectural, reprezentînd două scene din activitatea Sfatului Ţării: votareaUnirii şi votarea reformei agrare.

Figurilefeminine, simbolizînd Unirea Basarabiei cu România, vor fi în centrul vizual alansamblului monumentului, pe cînd statuia ecvestră se va proiecta pe geanaliberă a cerului.

RegeleFerdinand I va fi înfăţişat călare pe cal, în uniformade mareşal al armatei, ţinînd buzduganul în mîna dreaptă.

În faţa soclului, mai sus de platformamonumentului, cele două figuri feminine din bronz vor reprezenta Româniaîmbrăţişînd Basarabia. Chipul Reginei Maria va reprezenta România.

Deasuprafigurilor, pe soclu, va fi inscripţia 27 Martie 1918 şi, mai sus, stema Ţării.

Basorelieful din dreapta, din bronz, va reprezentaşedinţa solemnă a Sfatului Ţării votînd actul Unirii, cu chipuri-portrete aledeputaţilor. Basorelieful din stînga, tot din bronz, va reprezenta votareareformei agrare sau o scenă din înfăptuirea acestei reforme.

În partea din dreapta a monumentului, înfund—pezid—figura dorobanţului român, sculptat în piatră în plan, va purta uniformaactuală, iar în partea din stînga - figura ţăranului din Basarabia, sculptatătot în piatră, în plan, rupîndu-şi lanţurile robiei trecute.

Platformava avea şase piloane cu cele şase steme istorice pe provincii şi purtînd vasepentru flori.

Subiectul monumentului Unirii din Chişinău a fostalcătuit de Comitet.

Macheta e executată de sculptorul Al. Plămădeală.

Mărimea machetei este 1/10 dinmărimea naturală, deci înălţimea generală ar fi aproximativ de 17-18 m.

Comitetul tehnic este compus dindl ing. Profiri, preşedinte; dl ing. Buciuşcan şi dl Al. Plămădeală, membri.

Preşedinte (semnătura) PanHalippa.

Secretar (semnătura) Th. Ştirbu.

În comitetul executiv almonumentului Unirii, conform regulamentului, intră şapte persoane, din caredouă de drept: dl general comandant al C(orpului) 3 A. şi dl primar alChişinăului.

După propunerile dlui generalCiupercă şi ale altor membri din Comitet, asupra machetei executată desculptorul basarabean Al Plămădeală s-a cerut părerea specialiştilor dinBucureşti: dlui Teodorescu-Sion, inspector general al Artelor, şi dlui GheorghePatraşcu, membru al Academiei Române din Secţia Artelor. Ca răspuns la intervenţiafăcută de către preşedintele Comitetului, dumnealor au adresat preşedinteluiurmătoarea scrisoare:

„ În urma scrisorii D-voastră amvizitat atelierul sculptorului Al Plămădeală din Chişinău, unde am văzut şistudiat macheta pentru monumentul Unirii.

În ansamblu, compoziţia seprezintă cît se poate de bine şi simbolizează desăvîrşit subiectul dat.

Ca detalii aş avea de făcutobiecţiile următoare: ar fi de dorit, şi cred că e foarte interesant, castatuia Regelui să aibă o pelerină, ale cărei falduri să cadă pînă peste crupacalului; de asemenea, ar fi de dorit să se suprime vasele plasate deasuprastemelor de provincii.

În cazul că se vor lua în seamăaceste observaţiuni, am încrederea că se va realiza unul din cele mai frumoasemonumente.

(Teodorescu-Sion (semnătura) ".

„Citînd rîndurile dlui Sion,sunt de aceeaşi părere.

(Gh. Patraşcu, Membru alAcademiei Române (semnătura)"

Trebuie notat că la executareastatuii ecvestre a Regelui Ferdinand I, care prezidează compoziţia întreagăa monumentului Unirii, la executarea atît a calului cît şi a călăreţului, s-adat un preţios concurs binevoitor din partea dlui g-ral Marinescu dinCavalerie. Domnia sa apus la dispoziţia sculptorului Plămădeală cei mai bunicai din Regimentul 3 Roşiori. Afară de asta, atît D-sa cît şi dnii ofiţeri dincavalerie au vizitat foarte des atelierul sculptorului, dînd unele indicaţii.

În martie 1937, dl Ion Inculeţ,pe atunci vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, a prezentat fotografiamachetei monumentului Unirii M.S. Regelui Carol II şi a obţinut Înalta aprobarepentru această machetă. Preşedintele Comitetului monumentului Unirii a fostînştiinţat despre aceasta prin telegrama trimisă de către dl I T. Costin, pe atunciprimarul Chişinăului:

„ Sunt rugat de dl Inculeţ să vătransmit că s-a obţinut Înalta aprobare pentru Monumentul Unirii".

În martie 1939, Comitetul atrimis la Ministerul Artelor proiectul Monumentului Unirii, planuri şifotografii după macheta acestui monument, spre aprobare. Comisia pentru MonumentelePublice a Ministerului, în şedinţa sa din 28 martie 1938, a aprobat executareaacestei lucrări fără nici o schimbare.

La 1 aprilie 1938, MinisterulArtelor a trimis Comitetului Monumentului Unirii următoarea adresă, nr. 15.045,însoţită de planurile monumentului şi fotografiile de pe machetă, toate vizatede Comisie:

„Răspunzînd cererii Dvs.,înregistrată la nr. 14.593 din 26 martie a.c, avem onoare a Vă face cunoscut căîn urma avizului Comisiei pentru Monumentele Publice, dat în şedinţa de la 28martie a.c, Ministerul aprobă executarea „Monumentului Unirii" dinChişinău.

Alăturat, vă înaintăm un exemplardin jurnalul nr. 195 al Comisiei, precum şi cîte un exemplar din planulmonumentului, planul de situaţie, observaţiunile-memoriu ale Comitetului şi unafotografie a machetei, toate vizate de Comisie.

Director general,

Ion Minulescu, şeful Serviciului, (semnătura)

Ion Paşa (semnătura) ".

Copia de pe jurnalul nr. 195 al Comisiei pentru Monumentele Publice areurmătorul conţinut:

„Şedinţa de la 28 martie 1938. Preşedinte: dl Ion Minulescu, directorgeneral al Artelor.

Membri: dl pictor Jean Al. Steriadi, dl sculptor I. Jalea şi dl sculptor Fr.Storck.

Secretar: dl Ion Paşa.

Se ia în discuţie proiectul monumentului Unirii din Chişinău, înaintat cucererea de la 26 martie 1938 a Comitetului.

Elemente prezentate:

a) Două exemplare din observaţiile-memoriu ale Comitetului.

b) Patru fotografii ale machetei, executată de sculptorul Al. Plămădeală.

c) Patru planuri ale monumentului.

d) Patru planuri de situaţie.

După examinarea elementelor prezentate, Comisia aprobă executarealucrării".

Monumentul Unirii are, în prezent, toate aprobările necesare şi construirealui poate fi începută în orice moment, fiind adunată şi suma

de 2 300 000 în acest scop.

* * *

Anul trecut, în timpul unei recepţii la Palat, dl Pan Halippa a prezentatM.S. Reginei Maria fotografia de pe macheta monumentului Unirii la Chişinău.M.S. Regina s-a exprimat elogios asupra acestei machete, iar în ceea cepriveşte calul şi călăreţul, M. S. Regina a găsit că atitudinea lor plină denobleţe şi sobrietate interpretează admirabil măreaţa concepţie a regalităţii,exprimată plastic de un fiu al Basarabiei.

Dînd lămuriri asupra detaliilor machetei, dl Pan Halippa a subliniat că grupulalegoric care se află în centrul compoziţiei întregi a machetei reprezintăPatria-mamă, România, primind în braţe pe fiica sa, Basarabia.

Dl Halippa a adresat M.S. Reginei solicitarea respectuoasă a Comitetului,rugînd-o să bine-voiască a accepta ca „România " din moment să fiereprezentată prin chipul Majestăţii Sale.

Acceptînd, regina Maria, profund mişcată, a rugat pe dl Halippa sătransmită Comitetului, sculptorului şi tuturor basarabenilor mulţumirileMajestăţii sale pentru faptul că n-au uitat rolul Său la înfăptuirea Unirii şis-au gîndit la eternizarea chipului său în monumentul Unirii Basarabiei.

În prezent, încadrarea în bronz a chipului răposatei Regine devine şi unpios omagiu, iar faţă de memoria glorioasei Regine, Comitetul Monumentului Uniriiare o datorie: de a-şi ţine făgăduinţa şi de a înfăptui monumentul Unirii cîtmai curînd, aşa cum a fost aprobat şi de Regina Maria. *

* Articol reluat din revista Viaţa Basarabiei, 1938,nr. 10, p. 73-76.

Olga PLĂMĂDEALĂ.
Rev. Cugetul nr.2 (18), 2003 , Pag. 3 – 5.

Învăţămîntul : Facultatea de teologie din Chişinău

2012-01-19T15:36:00.003+02:00

DIN ISTORIA FACULTĂŢII DE TEOLOGIE DIN CHIŞINĂU

Luni, 8 noiembrie 1926, într-o atmosferă de înaltă trăire creştinească şi naţională, la Chişinău, a avut loc ceremonia de inaugurare a Facultăţii de Teologie. În dimineaţa zilei, în capela Seminarului Teologic, I.P.S. Gurie, Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, PS. Episcop Justinian, PS. Dionisie, părintele decan, alţi numeroşi preoţi au slujit Sfânta Liturghie.
În după-amiaza zilei, ceremonia de inaugurare a Facultăţii de Teologie a continuat în Casa Eparhială din Chişinău, în prezenţa unor distinşi oameni de cultură veniţi din întreaga ţară şi a unui numeros public din partea locului.
Anul acesta, în aceste zile, se împlinesc 80 de ani de la înfiinţarea primei instituţii de învăţământ superior în spaţiul dintre Prut şi Nistru.
Oferim cititorilor revistei „ Cugetul" un set de documente referitoare la istoria Facultăţii de Teologie din Chişinău, selectate de dr. conf. univ. Gheorghe Palade.

Documentul nr. 1.
Decizia de înfiinţare, la Chişinău, a Facultăţii de Teologie
Bucureşti, 6 septembrie 1926

Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul Instrucţiunii, având în vedere nevoia adânc simţită în ultimul timp, de a se întregi Universitatea din Iaşi cu o facultate de teologie potrivit prevederilor legii,

DECIDEM:
Art. 1. Se pune în funcţiune Facultatea de Teologie de la Universitatea din Iaşi prevăzută în legea învăţământului superior din 1910.
Art. 2. Această facultate, parte integrantă a Universităţii din Iaşi, cu toate consecinţele pe care le atrage această situaţie, va avea sediul la Chişinău şi va funcţiona în localul Seminarului Teologic, care va fi reparat şi pus în întregime la dispoziţia facultăţii.
Art. 3. Până la 1 ianuarie 1927 cheltuielile de întreţinere şi plata profesorilor vor fi suportate de biserica basarabeană. De la acea dată plata profesorilor va fi trecută în bugetul Statului.
Art. 4. Pentru punerea în funcţiune a acestei noi facultăţi Ministerul deleagă pe dl profesor pr. Mihălcescu de la Facultatea Teologică din Bucureşti, care se va ocupa cu organizarea iniţială şi cu conducerea ei, ca locţiitor de decan, rămânând ca un decan titular să se aleagă atunci când va exista un număr suficient de profesori titulari.
Art 5. În anul şcolar 1926/1927 vor funcţiona numai primii doi ani de studii, rămânând ca succesiv să se adaoge încă câte unul până la împlinirea celor patru.
Art. 6. Pentru recrutarea profesorilor, ce vor rămâne cu titlul de suplinitor până la trecerea catedrelor prin parlament, se numeşte o comisiune ad-hoc, compusă din decanii facultăţilor teologice din Bucureşti şi Cernăuţi şi din dnii profesori Popescu-Mălăeşti de la Facultatea Teologică din Bucureşti şi dr. Vasile Gheorghiu de la Facultatea Teologică din Cernăuţi, un reprezentant al Mitropoliei Moldovei şi unul al Arhiepiscopiei Basarabiei dintre membrii Sf. Sinod.
Comisiunea va fi prezidată de dl profesor Mihălcescu, delegat cu conducerea provizorie a Facultăţii de Teologie din Chişinău.
Pentru catedrele care nu sunt de teologie pură, va mai funcţiona în acea comisiune şi decanul Facultăţii de Litere din Iaşi.
Art. 7. Propunerile care se vor face, se vor ratifica de către Senatul Universităţii din Iaşi, unit cu membrii acestei comisiuni. Ministerul îşi rezervă numai dreptul de a confirma recomandările făcute.
Art. 8. Catedrele care urmează să funcţioneze în anii I şi II vor fi:
1) Introducerea în Vechiul Testament şi Arheologia Evreilor.
2) Limba ebraică şi Exegeza Vechiului Testament.
3) Introducerea în Noul Testament şi Gramatica dialectului alexandrin.
4) Exegeza Noului Testament şi Teologia biblică.
a) O conferinţă pentru Ermineutică, Enciclopedie şi Metodologie teologică1.
5) Istoria bisericească veche până la 1453 în Orient şi 1517 în Occident.
6) Istoria bisericească nouă cu privire specială asupra bisericilor ortodoxe.
7) Istoria Bisericii Române.
8)Patrologia.
9) Filosofia (logica, teoria cunoştinţii, metafizica şi istoria filosofiei).
10) Istoria literaturii române.
11) Literatura religioasă modernă.
b) Conferinţă de Istoria artei creştine.
Art 9. În afară de aceste cursuri, facultatea poate face apel la profesorii sau oamenii de ştiinţă pentru conferinţe extraordinare, care vor fi remunerate dintr-un fond destinat anume.
Art. 10. Catedrele pentru anii III şi IV se vor fixa ulterior, odată cu trecerea prin lege.
Art. 11. Cererile pentru supliniri se vor înainta Ministerului (Direcţia Învăţământ superior) până la 10 octombrie, dată la care ele vor şi trimise de către Minister preşedintelui Comisiunii.
Art. 12. Deocamdată, Facultatea de Teologie din Chişinău va funcţiona după regulamentul Facultăţii
Art. 13. Deschiderea cursurilor se va face până la cel mult 10 noiembrie.
Art. 14. şi cel din urmă. Domnul Director Gene¬ral al învăţământului superior şi dl Director General al Contabilităţii sunt însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni.
Dată astăzi, 6 Septembrie 1926
Ministru, (ss) /. Petrovici

'În 1928, Conferinţa de Ermineutică, Enciclopedie şi Metodologie teologică a fost transformată în conferinţă pregătitoare pentru studiul limbilor greacă şi latină.
de Teologie din Bucureşti afară de gruparea materiilor şi programul analitic, pe care Facultatea din Chişinău şi le va organiza singură.

Documentul nr. 2.
Extras din Legea pentru înfiinţarea unor catedre universitare şi pentru fixarea normelor tranzitorii
promulgată la 21 aprilie 1927

Art. 1. Se înfiinţează următoarele catedre universitare, care se repartizează la cele patru uni-versităţi:

h) La Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi, cu sediul la Chişinău:
1) Arheologia biblică şi Introducerea în Vechiul Testament;
2) Limba ebraică şi Exegeza Vechiului Testament;
3) Introducerea în Noul Testament şi Exegeza Noului Testament;
4) Istoria bisericească veche şi Patrologia;
5) Istoria bisericească medie şi modernă;
6) Istoria Bisericii Române;
7) Istoria filosofiei şi pedagogia;
8) Literatura religioasă modernă;
9) Istoria literaturii române;
10) Apologetica;
11) Dogmatica;
12) Morala;
13) Omiletica şi pastorala;
14) Catehetica şi Liturgica;
15) Dreptul bisericesc;
16) Arheologia creştină şi Istoria artei bisericeşti, în locul conferinţei cu acelaşi nume, existentă.
17) Conferinţa de Istoria Românilor cu privire specială la istoria Basarabiei.

Art. 2. Prin derogare de la art. 79, 81 şi 83 din legea asupra învăţământului secundar şi superior, primii profesori titulari, profesori agregaţi şi profesori suplinitori ai Facultăţii de Teologie a Universităţii din Iaşi, cu sediul în Chişinău, vor fi numiţi de Ministerul Instrucţiunii Publice pe baza recomandării Senatului Universităţii din Iaşi, împreună cu a unei comisiuni speciale numite de Ministerul Instrucţiunii după recomandarea facultăţilor respective şi formată pre-cum urmează:
Pentru catedrele teologice, din trei profesori titu-lari de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, trei profesori titulari de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi şi I.P.S.S. Arhiepiscopul Basarabiei precum şi un delegat al Sf. Sinod recomandat de preşedintele Sinodului.
Pentru catedrele de Filosofie, Literatură religioasă modernă, Istoria literaturii române şi Istoria artei bisericeşti, din 5 profesori titulari de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi şi câte un profesor titular de la Facultăţile de Teologie din Bucureşti şi Cernăuţi.
Senatul Universităţii din Iaşi, unit cu comisiunea specială respectivă, va putea recomanda profesori titulari, agregaţi sau suplinitori.
Numirile se vor face dintre candidaţii care vor poseda titluri academice şi vor fi publicat lucrări de valoare în specialitatea respectivă.
Profesorul titular, odată numit, face parte de drept din comisia de recomandări cu începere de la data publicării decretului regal de numire în Monitorul Oficial.
Atribuţiunile ambelor comisiuni speciale încetează în momentul în care vor fi numiţi 8 profesori titulari la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi, cu sediul în Chişinău.
De la această dată numirile de profesori la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi, cu sediul în Chişinău, se vor face conform dispoziţiunilor legii asupra învăţământului secundar şi superior.

Art. 3. Comisiunile sunt obligate să-şi sfârşească lucrările în termen de 2 luni de la data numirii lor.
Dacă înlăuntrul acestui termen comisiunile nu vor fi înaintat Ministerului rezultatul lucrărilor lor, Ministerul va putea numi de-a dreptul profesori agregaţi la catedrele respective, dintre candidaţii ce au concurat sau alte persoane ce ar îndeplini condiţiile legale. În acest caz Ministerul va motiva numirea.

Art. 4. În timp de cinci ani de la data înfiinţării Facultăţii de Teologie din Chişinău vor fi însărcinaţi cu suplinirea catedrelor vacante, sau detaşaţi cu toate drepturile lor, profesori sau agregaţi de la celelalte universităţi din ţară.

Documentul nr. 3.

Cuvântarea I.P.S. Gurie, Arhiepiscop
al Chişinăului şi Hotinului, la ceremonia
de inaugurare a Facultăţii de Teologie
din Chişinău
Chişinău, 8 octombrie 1926

Domnule Ministru, Iubiţii mei fii în Domnul! Dreptul de stăpânire asupra unui teren de pământ se manifestă prin libera cultivare a acelui teren; proprietarul nestingherit de nimeni, curăţă locul de buruieni, îl ară, îl seamănă, sădeşte pomi, ridică clădiri şi aşa mai departe.
Pe cine vede lumea lucrând mai mulţi ani un oarecare teren, pe acela îl consideră de stăpân. Pământul nelucrat se socoteşte a fi fără stăpân.
Asemenea şi dreptul de stăpânire asupra unei provincii şi locuitorii ei se manifestă şi se justifică prin aplicarea energiei spirituale şi a puterii faţă de acea provincie. Urmele de cultură, aflate în sufletul pământului, ne indică pe foştii stăpânitori ai terenului anumit. Prin urmare, cu cât mai multe instituţii, şcoli, biserici româneşti se deschid în provincia noastră de guvernele române, cu atât mai energic se exercită dreptul de stăpân asupra ei.
Instituţia de înaltă cultură teologică, pe care o deschidem astăzi şi care e primită cu entuziasm de toată populaţia acestui oraş şi acestei provincii, dovedeşte că românii sunt stăpâni fireşti ai ei şi această provincie poate să fie şi trebuie să fie numai aromânilor.
Pentru aceea ziua de astăzi este şi va rămâne o zi istorică pentru Basarabia şi întreaga Românie. Astăzi se inaugurează, se deschide şi se sfinţeşte în Chişinău - capitala Basarabiei - Facultatea de Teologie. Chişinăul şi Basarabia posedă de azi înainte o şcoală de învăţământ superior, universitar.
Deschiderea Facultăţii de Teologie în Chişinău este un eveniment de o rară însemnătate naţională-românească. Prin inaugurarea acestei facultăţi în Chişinău se înfăptuieşte o dorinţă adâncă, o dorinţă sinceră a clerului şi a credincioşilor din Basarabia de a avea în apropiere, în capitala provinciei, o şcoală superioară de teologie. Scopul acestei dorinţe a fost şi este ca preoţimea să poată cât mai lesnicios, mai uşor să-şi însuşească cultura românească teologică, asemenea şi istoria şi literatura neamului, de care a fost lipsită în decursul timpului sub stăpânirea străină, să-şi adâncească cunoştinţele religioase, să şi le lămurească în legătură cu descoperirile ştiinţifice din vremea de astăzi. Necesar este acest lucru pentru clerul nostru care, trăind în sat, n-are posibilitatea a-şi reînnoi cunoştinţele, cu greu poate să se transporte la oraş - capitala judeţului, pentru nevoile sale, şi este în imposibilitate a cerceta acele localităţi îndepărtate, unde se află acum facultăţile de teologie, să-şi împrospăteze cunoştinţele. Acum fiecare preot basarabean are posibilitatea să se înscrie la facultate, să cerceteze şi să asculte cât mai des lecţiile profesorilor facultăţii ce se inaugurează, să cunoască cât mai bine istoria neamului şi literatura lui, să admire progresul pe care 1-a făcut neamul în ştiinţele teologice, în filosofie, să admire frumuseţa literaturii lui, să cunoască sufletul neamului exprimat în libertate şi să-l îndrăgească.
Facultatea de Teologie va fi un izvor de sentimente patriotice, din care adăpându-se studenţii moldoveni dintre Prut şi Nistru se vor contopi sufleteşte cu neamul întreg de pretutindeni, se vor elibera de nuanţele străinismului, care se mai simt vibrând în mişcările, vorbele şi gândirea lor. Pe lângă această însemnătate vremelnică în îm-prejurările momentului, Facultatea de Teologie are mare însemnătate generală în instrucţia şi educaţia tineretului, a viitorilor candidaţi de preoţie. De la fiecare în vremurile de azi se cere mai multă ştiinţă, iscusinţă, pricepere decât se cerea de la cei ce au trăit mai înainte de noi, fiindcă lumea mult a înaintat în toate privinţele şi mult s-au schimbat relaţiile sociale dintre oameni. Cu atât mai mult se cere astăzi de la un preot ca el să poată sta în fruntea parohiei să conducă cu autoritate pe toţi fiii săi sufleteşti, între care pot fi unii şi cu învăţătură superioară. Preotul este părintele, iar parohienii sunt copiii lui... Copiii aşteaptă de la părinţii lor îndrumare întru toate - şi în cele dumnezeieşti, şi în cele omeneşti, şi în cele cereşti, şi în cele pământeşti, şi în cele sufleteşti, şi în cele trupeşti. Preotul nu poate fi numai un specialist în materia profesiunii sale, cum se prezintă arhitectul, inginerul, judecătorul, doctorul, ci el trebue să fie un enciclopedist, în capul căruia trebuie să fie cunoştinţe din toate ramurile ştiinţei omeneşti, însă luminat cu lumina evangheliei lui Hristos.
Adevăratele descoperiri dumnezeieşti în inima preotului trebuie să fie ilustrate, demonstrate, lămurite cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice ale ştiinţelor naturii şi geologice... Astfel ca preotul să poată da fiecărui întrebător răspuns hotărât, care ar putea lămuri orişice chestiune, şi în sistemul de gândire al întrebătorului n-ar rămâne nici o spărtură care să producă îndoială.
Aceste desluşiri, această adâncire a cugetării teologice poate fi câştigată şi se câştigă numai la cursurile Facultăţii de Teologie, unde profesorii plini de credinţă în adevărurile revelaţiunii dumnezeieşti vor fi şi buni cunoscători ai descoperirilor ştiinţifice, vor poseda armonia ideilor în concepţia lor filosofică a lumii acesteia.
După legea de organizare autonomă a bisericii, se vor putea hirotoni preoţi numai licenţiaţi în teologie de la facultăţi; absolvenţii seminarelor teologice se admit a fi hirotoniţi preoţi numai vremelnic şi în lipsa candidaţilor calificaţi.
Până acuma în Ţară existau două facultăţi - la Bucureşti şi la Cernăuţi. Ele n-ar fi putut da în fiecare an atâţia absolvenţi licenţiaţi, câţi se cere pentru satisfacerea nevoilor parohiilor, precum nu pot satisface mulţimea celor ce doresc a urma studiile înalte teologice.
Deschiderea unei a treia facultăţi era deci o nevoie imperioasă a bisericii noastre române ortodoxă, şi această nevoie, aceasta lipsă astăzi se satisface.
Necesitatea instituţiei superioare de învăţământ teologic în Basarabia anume a fost recunoscută de însuşi Majestatea Sa gloriosul nostru Rege Ferdinand I, care şi-a exprimat dorinţa sa fostului Ministru de Culte, dlui Octavian Goga, ca să se înfiinţeze în Chişinău această instituţie încă în anul 1923. Deschiderea Facultăţii de Teologie, sau a unui aşezământ asemănător după drepturi unei facultăţi, a fost şi este blagoslovită de Sfântul Sinod al Bisericii Române, care a comunicat aceasta Arhiepiscopiei Chişinăului cu adresa nr. 425 din 30 noembrie 1923.
Astăzi guvernul, prezidat de dl general Averescu, de baştină basarabean de la Ismail, prin dl ministru de Instrucţiune îndeplineşte dorinţa scumpului nostru Rege şi intervenţiile clerului şi poporului nostru, blagoslovite de Sf. Sinod, deschide Facultatea de Teologie, care va fi sâmburile roditor al altor facultăţi ale universităţii Româneşti din Chişinău.

Trăiască Regele, dezrobitorul nostru şi făuritorul României Mari.

Rev. Cugetul nr.3 (31), 2006 , Pag. 59 – 63.

Emil Loteanu : cineast

2012-01-18T15:42:00.001+02:00

Emil Loteanu, ultimulromantic al cinematografiei moldoveneşti şi sovietice

La 6 noiembrie Emil Loteanu, celmai mare regizor moldovean al tuturor timpurilor, unul din cei maireprezentativi regizori ai cinematografiei sovietice, ar fi împlinit 72 de ani.Talentul lui vulcanic s-a manifestat nu numai în cinematografie: el e autorulunor plachete de versuri inspirate, culegeri de proză autentică...

Pentru merite deosebite îndomeniul cinematografiei Emil Loteanu a fost distins cu titlul de „Artist alpoporului din Federaţia Rusă", „Artist al poporului din RSSMoldovenească" i s-a decernat Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti...Renumitele sale pelicule „Poienile roşii", „Lăutarii" „O şatră urcăla cer" „Tandra şi gingaşa mea fiară", „Ana Pavlova" ş. a. aufost menţionate cu multiple premii şi diplome internaţionale, iar filmul „Oşatră urcă la cer" a fost liderul ecranului sovietic în anul 1976.

Emil Loteanu a fost undeschizător de drumuri şi de talente în cinematografie. El i-a găsit şi i-alansat în lumea filmului pe Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Galina Beleaeva,Maria Sagaidac... Această listă poate fi completată cu numele lui Eugen Doga,care, datorită filmelor lui Emil Loteanu, a devenit cunoscut şi popular înspaţiul muzical ex-sovietic.

Născut în satul Clocuşna,raionul Ocniţa, până la vârsta de 17 ani, Emil Loteanu a locuit cu părinţii înRomânia. Apoi a revenit în RSS Moldovenească, a obţinut atestatul de absolvirea şcolii medii, în baza căruia a fost admis la Institutul Unional deCinematografie din Moscova. Aici şi-a schimbat numele de familie din Lotoţchiiîn Loteanu, cu care în 1963 semnează primul său film artistic „Aşteptaţi-ne înzori"

Biografia de creaţie a lui Emil Loteanu se împarte în două etape:chişinăuiană şi moscovită. Anume la Moscova au fost realizate cele maireprezentative filme: „O şatră urcă la cer" „Tandra şi gingaşa meafiară" „Ana Pavlova"..

Ca orice om de creaţie, EmilLoteanu a fost o personalitatecontroversată. Nu era uşor de a lucra cu Loteanu, de a fi alături de el,inclusiv pentru cei apropiaţi.

În 1985, comitetul raional de partid Gagarin din or. Moscova i-aadministrat o mustrare aspră cu înscriere în fişa personală pentru un conflictfamilial între el şi soţia, Galina Beleaeva. După aceasta, regizorul a revenitla Chişinău, a realizat filmul televizat „Luceafărul" pentru care i-a fostdecernat Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti, a fost ales Preşedinte al UniuniiCineaştilor din Moldova.

După dezintegrarea UniuniiSovietice, Emil Loteanu a încercat să intre în politică. În 1996 a adunatsemnături pentru a candida la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, afigurat pe lista unui partid politic, pentru alegerile în Parlament.

În anul 2000 a revenit la Moscova înaripat de ideea realizării unui noufilm despre ţigani - „Yar". Mai mulţi ani a adunat bani de la sponsori, areuşit să selecteze actorii pentru viitorul film, însă o boală incurabilă l-arăpus în luna aprilie 2003. A fost înmormântat la cimitirul „Vaganikovo"din Moscova. În casa de pe bulevardul Ştefan cel Mare nr. 3 din Chişinău, underegizorul a locuit în ultimii ani ai vieţii a fost inaugurată o placăcomemorativă.

Emil Loteanu a întrat, în eternitate prin filmele sale de excepţie,rămânând în istorie ca ultimul regizor romantic al cinematografiei sovietice.

Ultima muză

Renumitul regizor aîntâlnit-o înainte de moarte

În primăvara anului 2003, EmilLoteanu a venit la teatru „Romen" Era în căutare de actori pentru noul săufilm. Asculta cântecele ţigăneşti şi, brusc, actriţa Ecaterina Jemciujina aexclamat: "Sunteţi un mare regizor!" Iar regizorul i-a răspuns cu jumătatede voce: „Tu, Katia, să spui asta după ce voi muri" Peste o lună, Loteanuavea să treacă în nefiinţă.

Odată Loteanu a fost întrebat dece regizorii de film se căsătoresc cu actriţele pe care le filmează.

„În primul rând, nu toţi se căsătoresc. În aldoilea rând, există un detaliu foarte important, deoarece aleasa nu este doareroina principală. Pe ea, cea mai îndrăgită creaţie a celui de Sus, Creatorulţi-o dă ca să duci la bun sfârşit ceea ce ţi-ai propus" a răspunsregizorul. Lui Loteanu, Cerul i-a trimis două alese - peSvetlana Toma şi pe Galina Beleaeva. Ce rol au jucat femeile în viaţa luiLoteanu şi ce a însemnat regizorul pentru aceste femei?

Emil Loteanu a întâlnit-o peSvetlana la staţia de troleibuze. Nu avea nici 17 ani împliniţi. La o săptămânădupă ce ea a dat probele pentru filmul „Poienile roşii" cei doi au plecatîmpreună în Carpaţi. Au convieţuit o perioadă, apoi s-au despărţit. Svetlanas-a căsătorit cu tânărul actor Oleg Lacin, care a murit înainte ca fiica lorIrina Lacina (viitoare vedetă de film) să împlinească opt luni. În cele maidificile clipe din viaţa actriţei, Loteanu i-a fost alături. Şi la puţin timpdupă această întâmplare tragică, pe ecrane a apărut „O şatră urcă la cer".În curând, toată lumea va vorbi despre focoasa ţigancă Rada. Filmul a fostcumpărat pentru difuzare în 112 ţări. Până astăzi nici o altă peliculă ruseascăsau din spaţiul ex-sovietic nu a egalat acest record.

„Ne-am împăcat cu Loteanu, apoi iar ne-am despărţit, dar el întotdeaunami-a fost alături în viaţă. Nu s-a plâns niciodată de sănătate, nu a avutperioade de depresie. A fost un bărbat adevărat. A suportat „pe picioare"chiar şi un atac de cord" spune Svetlana Toma, care consideră că renumitulregizor bănuia că este bolnav de cancer. „Eu cred că el ştia acest lucru, numaică nu ne spunea şi nouă, ca să nu ne întristeze. În ultimele zile din viaţa luil-am vizitat împreună cu Galea. În general, Galea Beleaeva este o femeieuimitoare. Cândva Emil a fost fericit cu ea. Pentru filmul „Tandra şi gingaşamea fiară" Loteanu căuta un tipaj de rusoaică, ceva între Savieleva şiSamoilova. Ochii migdalaţi ai dansatoarei de 15 ani din Voronej l-austrăfulgerat şi i-au pătruns în suflet. După ce a finisat pelicula, cei dois-au căsătorit. În mica lor garsoniera din Moscova s-a născut Emil Loteanujunior" mai povesteşte Svetlana Toma.

„Emil era un om puternic" recunoaşte Galina şi continuă: „Poate deasta ne-am despărţit. Eu vroiam mai multă libertate. El era mai în vârstă decâtmine şi eu, ca o fetiţă, trebuia să mă supun. Emil nu vroia să divorţăm, maidegrabă, eu n-am fost su-ficient de înţeleaptă ca să păstrăm aceastăcăsnicie". Galina Beleaeva are astăzi patru copii şi este căsătorită cu unprosper om de afaceri.

După divorţ Lotenau nu s-a mai recăsătorit. Ultimii ani au fost dificilipentru regizor. Cunoscut fante al boemei moscovite, Loteanu se stingea. Sesimţea că nu are o femeie iubită în preajmă. Îi lipsea Muza. Şi făcea navetaîntre Moscova şi Chişinău. Scria versuri, scenarii de film. Timp de 12 ani aadunat bani pentru un film nou. A găsit mijloace financiare pentru acesta abiala sfârşitul anului 2002.

Vizita lui Loteanu la Teatrul „Romen" nu a fost întâmplătoare.Intenţiona să filmeze o frumoasă istorie de dragoste dintre o ţigancă tânără şiun compozitor chipeş.

Scenariul îi aparţinea. Teatrul „Romen" se află lângă restaurantul„Yar" aşa se numea şi filmul lui. Pentru rolul eroului principal îlalesese pe Teodor Guţu de la televiziunea publică din Chişinău. Mai greu i-afost să găsească eroina principală. Loteanu căuta o fată de o frumuseţeneordinară. Se pare că avea nevoie nu doar de o actriţă, îi trebuia o Muză. OMuză pe care n-a găsit-o la Moscova, dar nici în Moldova. În căutarea ei acutreierat România şi a ajuns în Balcani. A intrat într-o cafenea dintr-un micorăşel din Slovenia. Şi acolo a văzut o fată. Un boboc de fată, de o naturaleţeşi un farmec dezarmant. Loteanu a convins-o să dea probe pentru filmul lui. Şiadolescenta de 15 ani, Petra Filceakova, a venit la Moscova însoţită de mamă.Filmările au avut loc în apartamentul regizorului. Era 8 martie. Înainte de această dată Loteanu suportase ogripă necruţătoare, care-l ţintuise la pat. Venirea Petrei a avut un efectmiraculos asupra lui. Regizorul a revenit la viaţă. Glumea, i-a servit pe toţicu vin. Fata a stat la Moscova patru zile. După plecarea ei, Loteanu s-a dedatîn totalitate filmului. Pe masa lui de lucru se afla fotografia Petrei. Sespune că regizorul se oprea din lucru pentru a privi îndelung această poză.

În luna aprilie, Loteanu a zburat spre Sofia. Filmările pentru „Yar"urmau să înceapă imediat ce revenea. În Sofia, însă, Emil Loteanu şi-a pierdutpe neaşteptate cunoştinţa. Vameşii l-au ajutat să urce în avion. Ajuns laMoscova a fost transportat imediat în sala de reanimare. Alături i-au fostGalina Beleaeva cu fiul şi Svetlana Toma.

Peste o săptămână Emil Loteanu a murit. Nu a mai reuşitsă descopere lumii încă o actriţă frumoasă care, cine ştie, ar fi putut să-iînfrumuseţeze şi propria viaţă.

A fost filmat doar un singur cadru din filmul „Yar" - pe o insulă,înconjurată de ape, arde o cruce. Ca un semn nestins al destinului.

PATRIARHUL

Deatunci Loteanu a devenit pentru mine un patriarh al artei cinematografice. Eleste un fenomen, o personalitate de multe carate pentru spiritualitateanoastră. A fost un suflet zbuciumat, un oştean al frumosului. Pentru Domnia sa,codul vieţii în imagine a însemnat poezia, muzica, dansul, culoarea, mişcareaşi verbul.

„Cântarea mea o să vă aducă aminte" - acestecuvinte au fost scrise cu peste 50 de ani în urmă de un poet romantic, careavea numai 20 de ani. Acesta era Emil Loteanu, venit în cultura noastră cuprima carte de versuri „Zbucium". Probabil, acest "zbucium" a şifost pista de decolare în imaginea cinematografică, a dat respiraţie delibertate de a face arta aşa cum a fost zămislită de autor. El a înscris pevecie numele său în enciclopedia mondială a cinematografiei.

Emil Loteanu a fost şi va rămâne un modelveritabil de dăruire, de sacrificiu pentru valorile artistice în detrimentulconjucturii, lăsând o operă cinematografică neordinară - filmul poetic păstoritde Marele Maestru.

Patriarhul nu mai este printre noi, însă a rămasmetafora poetică în imagini. El a muncit ca nimeni altul şi a plecat în lumeacelor drepţi plin de noi idei artistice. A lăsat în urmă apărători aispiritualităţii noastre, cauză pentru care destinsul cineast şi-a dedicatîntreaga lui viaţă, lăsându-ne nu numai o vastă moştenire culturală, dar şi unmare gol pe care urmează să-l umple tânăra generaţie.

În scopul stimulării artei cinematografice,Uniunea Cineaştilor a instituit Marele Premiu Emil Loteanu. Acesta este nunumai un semn de recunoştinţă, dar şi o responsabilitate pentru acei care îşivor consacra viaţa artei cinematografice şi vor trage brazde vii pe ogorulvalorilor naţionale.

Autori : Petreanu, Max; Luca,Rodica.

Post-Factum, nr.8, 2008. P. 12-19.

Istoria clădirilor

2012-01-18T11:39:00.004+02:00

В ГЛУБЬ ВЕКОВ

«Бессарабская Бастилия» была одним из самых необычных сооружений Российской империи
Тюремный замок в духе самого настоящего средневековья появился в Кишинёве ещё в 1850 году. Некий итальянский архитектор по фамилии Торичелли построил его на Сенной площади, которая находилась на месте нынешнего пенитенциара № 13 и бывшего Республиканского стадиона. Мрачный каземат представлял собой замкнутый ромб с большим внутренним двором и башнями по бокам (они сохранились до наших дней). Надёжные крепостные стены защищали арестантов от побега, но благородному разбойнику Григорию Котовскому это сделать всё же удалось. Острог в готическом стиле мог смело просуществовать и до наших дней, но во время сильнейшего землетрясения 10 ноября 1940 года он рухнул увы , но тогда под его развалинами погибло более ста человек.

От башни Независимости Антонеску не осталось и следа
Всего в двух километрах от Кишинёва, возле посёлка Гидигич, в 1942 году буквально за месяц усилиями 500 рабочих выросла 30-метровая башня. Обрамленная каменными плитами с надписями погибших и колоннадой, она, по замыслу диктатора Антонеску, должна была увековечить освобождение Румынией Бессарабии от советской власти. Открывали Мемориальный комплекс с настоящей помпой, помимо «кондукэторула», на церемонии присутствовал сам король Михай. Однако просуществовал монумент совсем недолго. После освобождения Кишинёва в 1944 году башню сразу же взорвали, чтобы никогда не вспоминать эту страницу истории.

Башня Независимости простояла всего два года.

Наталия ШМУРГУН — 13.01.2012
http://kp.md/daily/25817/2795783/

Fapte captivante

2012-01-18T10:59:00.004+02:00

Hanuri, baluri și muzică la patefon

Nobilii preferau restaurantele hotelurilor de lux

Boierii de acum două secole serveau prânzul pe la restaurantele celor mai bune hoteluri, iar seara mergeau la seratele organizate în case particulare. Pentru oamenii de rând, cele mai bune locuri de întâlnire erau cârciumile amplasate între străzile Bulgară şi Armenească.
Aşa cum în capitalele europene bulevardele mari cu hanuri şi cafenele erau loc de dezbateri, aranjamente politice şi bârfe mondene, nici Chişinăul secolului al XIX-lea n-a dus lipsa vieţii publice cu picanteriile sociale ale acelor vremuri. Totuşi, cu unele particularităţi.
Dacă în Bucureşti, un „Caru' cu bere" era loc de taifas atât pentru precupeţii de rând, cât şi pentru înalţii demnitari, locuitorii vechiului Chişinău puneau atât de mare accent pe statutul social, încât elitele nu erau vreodată văzute în locurile frecventate de oamenii de rând.
„Elitele mergeau pe la restaurantele marilor hoteluri, precum Suisse, Londra şi Petersburg. Sau, mai des, în ospeţie pe la case particulare. De obicei, se ştia cine organizează baluri. În secolul al XIX-lea, cele mai frecvente petreceri dansante se dădeau la familiile Bartolomeu şi Krupenski, pentru că aveau case mari, multe fete şi aveau interese", precizează istoricul Iurie Colesnic.
Oamenii de rând care nu-şi permiteau să meargă la restaurant, puteau alege între cârciumile şi hanurile din oraş. Deosebirea dintre ele consta în faptul că hanurile erau amplasate cu precădere pe la ieşirile din Chişinău, acolo unde negustorii puteau înnopta şi puteau servi o gustare, înainte de a pleca la un drum lung.
„Mai multe cârciumi se aflau în zona pieţei din centrul vechi al oraşului. Acolo ţăranii veneau să vândă animale şi zarzavaturi, iar de multe ori, înainte de a pleca acasă, se opreau pe la o cârciumă", spune arhitectul Tamara Nesterov. Printre cele mai populare localuri din vechiul Chişinău se numărau cele cuprinse între străzile Bulgară şi Armenească.

MENIUL BIRTURILOR DE ALTĂDATĂ

Atât băutura, cât şi mâncarea erau accesibile pentru cei din categorii sociale modeste. Însă, câtă vreme boierii de acum două secole se delectau cu prânzuri copioase şi muzică la patefon în restaurantele hotelurilor de lux, în cârciumi abia de la finele secolului al XIX-lea a fost permisă şi servirea preparatelor culinare.
„Nicolae Iorga vorbeşte despre o varietate foarte mare de bucate în restaurantele din această zonă. În jurul anului 1895, s-a dat o lege prin care hanurile au fost obligate să aibă şi mâncare. Până atunci, în aceste localuri oamenii comandau doar vedre de vodcă. Apoi au apărut şi gustările pentru băutură. La vremea aceea în Chişinău trăiau aproximativ 120.000 de locuitori, care aveau la dispoziţie circa 10-15 hanuri de calitate. Multe dintre acestea erau deţinute de evrei", menţionează istoricul Virgil Pâslariuc.

13 ianuarie 2012, Autor: Andrei Rizescu
http://www.adevarul.ro/moldova/actualitate/POVESTI_DE_CHISINAU_Hanuri-baluri_si_muzica_la_patefon_0_626937397.html

Istoria Chişinăului : generalităţi

2012-01-17T10:34:00.010+02:00

"Oraşul meu alb, eşti ca o floare din piatră"

Chişinăul reprezintă una dintre cele mai vechi şi importante localităţi din Republica Moldova. În prezent, el este centrul principal administrativ, economic, ştiinţific şi cultural din ţară. Aşezat pe un loc pitoresc, Chişinăul produce o impresie plăcută asupra oaspeţilor şi locuitorilor republicii. Oraşul cuprinde un teritoriu de circa 120 de kilometri pătraţi şi are aproape un milion de locuitori, printre care sunt reprezentanţi a zeci de naţionalităţi. Baza lui o constituie moldoveni, ruşi, ucraineni, evrei, găgăuzi, bulgari.

Până în anul 1812 acesta aparţinea principatului Moldova, din 1812 până în 1918 - imperiului Rus, din 1918 până în 1949 - României, din 1949-1991 - Uniunii Sovietice. Astăzi, de asupra instituţiilor ce reprezintă puterea de stat în republică - Preşidenţia, Parlamentul, clădirea Guvernului - fâlfâie drapelul tricolor al statului suveran.
Pentru prima dată Chişinăul este menţionat în anul 1436. În secolul al XlX-lea a fost elaborat planul general de dezvoltare a oraşului. A început construcţia edificii-lor moderne din piatră, având o originală structură arhitectonică, multe dintre care înfrumuseţează şi astăzi aspectul oraşului.
La calitatea înaltă a construcţiilor şi înzestrarea Chişinăului a contribuit marele arhitect A. Bernardazzi, care, în decurs de 30 de ani, a ocupat postul de arhitect principal al oraşului. El a proiectat şi a construit edificiile cele mai importante, care şi acum constituie mândria acestuia.
În anul 1836 a fost finisată con-strucţia complexului Bisericii Catedrale şi Clopotniţei. În perioada sovietică, Clopotniţa a fost demolată şi doar odată cu obţinerea independenţei Republicii Moldova, la iniţiativa unui şir de personalităţi marcante şi a conducerii Primăriei municipiului Chişinău, cât şi cu suportul mai multor chişinăuieni, a fost reconstruită Clopotniţa, iar Catedrala a fost restaurată.

În 1870 a fost construită gara feroviară, iar în 1871 a fost deschisă circulaţia pe sectorul Tiraspol-Chişinău a căii ferate. Organizarea apeductului orăşenesc s-a început în 1892, când au fost construite primele două castele de apă.
Pe parcursul ultimilor ani, capitală Moldovei şi-a schimbat considerabil imaginea. Au fost reconstruite străzile Ismail, Ceucari, Ciuflea, au fost inaugurate noi linii de troleibuz spre Porţile Oraşului, Gara de Sud, Poşta Veche, Buiucanii Vechi, Durleşti.
Sub aspect economic, Chişinăul este, în prezent, cel mai mare şi dezvoltat centru industrial al ţării. Industria este reprezentată de mai mult de 34.500 agenţi economici, întreprinderi constructoare de maşini, de aparate, de electronica, giuvaergie, întreprinderi ale industriei uşoare şi alimentare, este dezvoltată prelucrarea lemnului şi producerea mobilei, prelucrarea pieilor naturale şi producţia pielii artificiale, poligrafia. Zeci de întreprinderi mari au fost transformate în societăţi pe acţiuni. Au apărut sute de întreprinderi mixte, printre fondatorii cărora se află persoane juridice din Germania, Italia, România, Bulgaria, Olanda, Belgia, Turcia, Rusia, Ucraina, Belarus.
În Chişinău sunt 205 grădiniţe de copii, 133 şcoli medii şi licee, 16 instituţii superioare de învăţământ şi 20 de colegii, numărul cărora creşte în continuu. În Chişinău funcţionează Academia de Ştiinţe a Moldovei, care dispune de o reţea ramificată de institu-ţii de cercetări ştiinţifice de profil larg.
Viaţa culturală este menţinută de 11 teatre, 9 muzee, 5 săli de concerte, 48 biblioteci, 44 case de cultură, 8 cinematografe. În Chişinău este desfăşurată activitatea multor uniuni de creaţie: Uniunea Scriitorilor, Uniunea Pictorilor, Uniunea Cineaştilor, Uniunea Compozitorilor, Uniunea Jurnaliştilor, Uniunea Arhitectorilor, Uniunea Fotografilor şi altele.
Oraşul nostru dispune de stadioane moderne şi complexe sportive, hipodrom, de asemenea, de bine cunoscutul traseu de motocros, recunoscut de specialiştii din acest domeniu ca unul din cel mai bun în Europa.
Astăzi, Chişinăul este un oraş european. Bulevarde largi şi luminoase, parcuri şi scua-ruri inundate de verdeaţă, edificii moderne situate în vecinătatea clădirilor cu elemente ale arhitecturii tradiţionale, toate acestea ne prezintă oraşul într-un colorit aparte.
Capitala este de o frumuseţe rară, îndeosebi în sezonul de toamnă, când frunzele colorează parcurile şi pavajele într-o nuanţă aurie.

Autor : Natalia, Coroi.
Post-Factum, nr.8, 2008. P. 28-31.

Personalităţi chişinăuiene : Miliţa Petraşcu

2012-01-16T15:14:00.004+02:00

Un ambasador care niciodată nu-şi va retrage scrisorile de acreditare

Fosta elevă a lui Brâncuşi este, fără îndoială, cea mai înzestrată femeie-sculptor a erei noastre. Comparată cu alte femei, ea le este net superioară din toate punctele de vedere. Acelea vorbesc mult de arhitectură, dar nu ţin seama de ea în operele lor; ele vorbesc mult de construcţie, dar operele lor sunt inconsistente; ele vorbesc mult de desen, dar liniile lor sunt întotdeauna foarte noi. Doamna Petraşcu nu vorbeşte niciodată, nici de arhitectură, nici de construcţie, nici de desen, dar operele ei sunt de un contur ferm, bine construite şi după adevăratele principii ale arhitecturii pe care le dispune de la maestrul ei. Parte din obiectele polizate nu au vreun raport cu reprezentarea naturală a lucrărilor; ea a venit în mod tentat către figuraţiunea sintetică a obiectelor. Călăreţul este o foarte frumoasă operă, care marchează în acelaşi timp limitele ce se pot atinge în abstractizarea obiectelor...
Hristian Zerlos
Miliţa Petraşcu s-a născut la 31 decembrie 1892 la Chişinău, numele la naştere fiindu-i Melania Nicolaevici. La trei ani a rămas fără tată. A copilărit la Nisporeni, unde a şi încercat pentru prima dată să modeleze figuri din lut. Studiile liceale le-a făcut la Chişinău. Apoi s-a înscris la Şcoala de Arte Plastice Stroganov din Moscova unde a studiat sculptura în anii 1907-1908, în atelierul profesorilor Konionkov şi Dziubanov. În 1910 a plecat la Munhen unde al lucrat un an (1910) sub îndrumarea maeştrilor avangardei W. Kandinski şi A. Jawlenski. Din Germania se îndreaptă spre Paris, poposind în atelierele marilor maeştri H. Matisse, E. Burdelle (1910-1914) şi C. Brâncuşi (1919-1923, 1927), care îi devine ghid în lumea sculpturii moderne.
În memoriile sale Miliţa Petraşcu menţiona: „Prima zi şi a doua zi lucrul mergea greu. Loveam în daltă cum nu trebuie, ca într-un piron menit să intre într-un lemn tare, iar mîinile mele erau numai lovituri şi durere. „Ciocanul trebuie să cadă fără efort...repeta într-una Brâncuşi, adăugind: Nu e bine aşa, aşa nu merge!.." Abia a treia zi, desperată, am reuşit să prind mişcarea prin care ciocanul, lovind dalta, dă pietrei viaţa". Amprenta personalităţii ei artistice poartă urme uşor sesizabile din geniul marelui artist român Constantin Brâncuşi. Milita Petraşcu, de fapt, n-a făcut un secret din acest cîmp magnetic în care a gravitat toată viaţa.

În 1925 se căsătoreşte cu Emil Petraşcu! şi se stabileşte la Bucureşti. Se încadrează în mişcarea de avangardă şi tot în 1925 participă la expoziţia internaţională organizată la Bucureşti de revista „Contemporanul". Este primită ca membră în Sindicatul Artelor Frumoase din Bucureşti. În acelaşi an obţine primul său premiu pentru compoziţia „Joc de pisici", expusă în cadrul Salonului Oficial.
În 1930 a participat la cea de a doua expoziţie a Contemporanului în Sala „Ileana" avînd alături alte artiste plastice de valoare: Maria Rîmniceanu, M. Iancu, Irina Codreanu ş.a. Face parte din grupul de iniţiativă care organizează, în 1932, expoziţia grupului „Arta nouă". În cadrul Salonului oficial prezintă portretul Mărioarei Voiculescu. În 1933 participă la Expoziţia mondială de artă futuristă de la Roma, fondează împreună cu alţi 15 artişti plastici gruparea artistică Criterion.
A expus în Germania, Italia, Austria, Olanda, Anglia, Franţa, U.R.S.S. ş.a. În 1938 a expus la Chişinău bustul lui Zamfir Arbore, care însă, după 1940 a dispărut.
Este autoarea unor compoziţii de proporţii ca „Fîntîna Mioriţa" din Bucureşti, monumentul „Ecaterina Teodoroiu" de la Tîrgu-Jiu şi a unei impresionante galerii de portrete sculpturale, între care C. Brîncuşi, G. Enescu, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, O. Goga, I. Creangă, T. Vianu.
Personalitate cu pondere europeană, Miliţa Petraşcu a intrat într-un anonimat greu de explicat. La Bucureşti nu i-am putut afla data decesului, iar la Chişinău despre activitatea ei ştiu doar cîţiva specialişti. Pe cînd era firesc ca o stradă din Chişinău să-i poarte numele, căci pe lîngă faptul că este originară din Chişinău, ea a fost printre artiştii plastici care au donat lucrări la fondarea Pinacotecii municipale.
Miliţa Petraşcu a fost un ambasador al spiritului nostru, un ambasador care niciodată nu-şi va retrage scrisorile de acreditare.

Autor : Iurie Colesnic,
Rev. Moldova, nr. 3, 2008, P. 26-27.

Academicianul Antonie Ablov

2012-01-16T13:35:00.006+02:00

Un savant care mai urmează a fi descoperit

Dacă ar fi să surprind azi, de la înălţimea anilor ce s-au scurs, cîteva laturi de esenţă caracteristice numai acestei distinse peronalităţi care s-a chemat şi se va numi peste veacuri Antonie Ablov (1905-1978), apoi în primul rînd frapează Ablov-inepuizabilul, prin tot ceea ce a făcut acest savant care mai urmează a fi descoperit.
A fost un lider nepereche graţie cunoştinţelor, aptitudinilor, ingeniozităţii, iniţiativelor şi acţiunilor sale. Numele lui dintotdeauna s-a asociat cu calificativul primul: primul şef al Catedrei de Chimie anorganică, primul decan al Facultăţii de Chimie, primul director al Institutului de Chimie, primul academician coordonator al secţiei respective... A fi primul în toate era stilul lui, era esenţa existenţei sale. Şi dacă avem azi o Facultate de Chimie şi Tehnologie Chimică prosperă, un Institut de Chimie cu renume şi o Şcoală de Chimie Coordonativă recunoscută în lume - toate acestea le datorăm mai ales lui, irepetabilului Antonie Ablov.
Profesorul Antonie Ablov a fost nu numai un mare chimist care a sintetizat cele mai diverse clase de compuşi şi Ie-a studiat folosind cele mai noi metode de cercetare: chimice, fizice, matematice, dar a mai fost şi un spirit mereu preocupat de cele proprii sufletului - un cunoscător de muzică, de pictură, un fin şi informat amator de teatru, un pasionat bibliofil, un gînditor implantat adînc în problemele filosofiei şi istoriei universale, un ardent popularizator al ştiinţei.
Ideile sale şi azi continuă să trăiască şi să cunoască o amplă dezvoltare în cadrul Şcolii de Chimie Coordonativă, care este animată de cea de-a treia generaţie de cercetători de la Antonie Ablov pornire. Putem afirma cu certitudine că Şcoala Abloviană va dăinui peste veacuri prin principala sa componentă, care este manifestarea virtuţilor formative. Ea poate fi asemuită cu un foc de artificii, cînd din fiece bulgăre aprins explodează alte şi alte lumini scînteietoare, care, în cazul profesorului Antonie Ablov, sînt şcolile elevilor şi elevilor elevilor lui ieşiţi din perimetrul Republicii Moldova şi prinzînd rădăcini în alte centre de chimie coordonativă de pe mapamond.

Pe 13 septembrie 2004, la Institutul de Chimie al A.Ş.M. a fost inaugurată o placă comemorativă „Academicianul Antonie Ablov". La dezvelirea acesteia am avut sentimentul că însuşi magistrul nostru, Antonie Ablov, a coborît printre noi şi nu m-am putut reţine să nu-i spun răspicat:„Bun venit acasă, la Institutul de Chimie, învăţătorule scump!". Tot atunci, Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei a instituit o bursă de excelenţă „Academicianul Antonie Ablov" pentru cel mai bun doctorand în chimie.
Dragostea şi respectul faţă de om, grija plină de tact, delicateţea şi farmecul, seninătatea şi spiritul dreptăţii, comportamentul curajos, cinstea desăvîrşită şi marea pasiune pentru chimie, pe care ni Ie-a lăsat moştenire academicianul Antonie Ablov, sînt purtate de noi ca o făclie spre a lumina gîndurile urmaşilor.

Autor : Dumitru BATÎR.
Rev. Moldova nr.4, 2008, P. 25-26.

Mihail Berezovschi : dirijor

2012-01-16T13:03:00.004+02:00

Mihail Berezovschi s-a născut la 20 februarie 1868 în Caplani, judeţul Cetatea Albă. Tatăl său fiind preot, el a cîntat din copilărie în corul bisericesc, studiind în paralel pianul. La insistenţa părinţilor, a venit la Chişinău, la Seminarul Teologic (1878-1888). Cînd se deschide Şcoala de muzică a lui Vasile Gutor, în 1893, începe a studia aici muzica. După care, fiind hirotonit ca preot la biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", îndeplineşte aici funcţia de ajutor de dirijor de capelmaistru.
Foarte degrabă, devine dirijor al prestigiosului cor al Catedralei "Naşterea Domnului". Totodată, predă muzica la Gimnaziul "M. Eminescu".

Înclinaţia spre muzică îi dă imboldul să-şi continue studiile în cunoscuta pe atunci Capelă a cîntăreţilor curţii din Petersburg (1898-1901), unde, în paralel cu dirijarea de cor, pătrunde în tainele compoziţiei sub îndrumarea compozitorului A. Leadov.
Revine la Chişinău cu ideea de a contribui cît mai fructuos la dezvoltarea culturii muzicale din ţinut. Îşi reia activitatea de dirijor al corului Catedralei, din care, de regulă, făceau parte pînă la 300 de cîntăreţi, iar la sărbătorile mari li se alăturau şi alte sute de iubitori de cîntare religioasă. Printre aceştia a fost şi Maria Cibotari, al cărei talent Mihail Berezovschi 1-a remarcat chiar de la bun început, mai mult, a instruit-o în mod particular, după un program individual, făcînd acest lucru absolut gratis.
După unirea Basarabiei cu România, Berezovschi îşi continuă activitatea profesorală, predînd vocalul, arta corală şi teoria muzicii la Seminarul Teologic, la Şcoala de cîntăreţi, la Liceul "M. Eminescu" şi la Conservatorul "Unirea" (anii '2O-'3O ai secolului trecut). În calitate de com-pozitor, devine membru al Asociaţiei compozitorilor români. În această perioadă, este deosebit
de apreciat pentru muzica sa religioasă, care, printre altele, este cîntată în biserici pînă în zilele noastre. Vom menţiona, în primul rînd, "Imnuri pentru slujbele de dimineaţă şi de seară" (două caiete), apoi "Liturghia", în care, alături de miniaturile sale corale, a folosit şi lucrări în proprie stilizare ale unor compozitori ruşi (Dm. Bortneanski, A. Arhanghelski, S. Lvov, S. Vorotnikov ş.a.), interpretîndu-le frecvent pe parcursul serviciului divin. A adaptat pentru corul mixt un şir de cîntece populare. Spre sfîrşitul vieţii, a reuşit să-şi publice lucrările sale muzicale, în şase volume.
Mihail Berezovschi mai avea o pasiune - pictura, în care de asemenea nu a fost pur şi simplu un amator, lucru demonstrat de medalia de aur care i-a fost conferită pentru lucrările prezentate în cadrul unei expoziţii vernisate la Bucureşti, în 1937.
A plecat pe alte tărîmuri în plină ascensiune, la 4 noiembrie 1940, fiind înmormîntat la Cimitirul Central din Chişinău. În timpul vieţii, s-a bucurat de o mare popularitate şi autoritate, datorată numeroaselor sale calităţi atît omeneşti, cît şi profesionale. A fost o fire îngăduitoare şi înţeleaptă, a muncit cu o rară hărnicie şi creativitate în calitate de dirijor de cor bisericesc şi cor laic, cîntăreţ, compozitor, profesor, pictor, fiind un mare animator al vieţii culturale naţionale în Basarabia interbelică şi lăsînd urme de neşters în fiecare domeniu de activitate. În acest context, este regretabil faptul că, astăzi, numele lui aproape că e dat uitării, unica amintire constituind-o doar Liceul "M. Berezovschi" din sectorul Ciocana al capitalei, ai cărui elevi şi profesori au reuşit să fondeze şi un mic muzeu al marelui nostru înaintaş.

Autor : Serghei POJAR, muzicolog
Rev. Moldova nr. 1, 2008, Pag. 15

Fapte captivante

2012-01-16T12:43:00.003+02:00

Urme de neşters în istorie...

Uneori sînt uimit de faptul cît de departe şi cît de aproape de noi se află istoria Basarabiei.
Printre documentele din arhivă am întîlnit numele unui viceprimar de Chişinău, Colomei, care a licărit pe ici pe colo şi n-am bănuit că o să am ocazia să descopăr o biografie interesantă a unei familii româneşti, care a venit în Basarabia, s-a ataşat de acest ţinut, iar copiii şi nepoţii lor deja se consideră basarabeni.
Poeta Anglea Colomei ne-a trimis un volum de versuri Myosotis (Bucureşti, 2000) şi un răvaş nuanţat genealogic din care am spicuit: „Eu mă numesc Angela Colomei şi m-am născut la Chişinău în anul 1926. Părinţii mei au fost:Tata, Romeo Grigorie Colomei, trăitor între anii 1901 şi 1977 şi mama, Elena Colomei, dispărută prematur la Bucureşti, în 1955.
Tatăl meu, avocat, a fost un membru de seamă al Partidului Naţional Ţărănesc, în timpul guvernării căruia a fost viceprimar al oraşului Chişinău (deşi era încă atît de tînăr), funcţie pe care a îndeplinit-o cu deosebit devotament şi nealterată onestitate. Amîndoi părinţii au avut şi activitate profesională în cadrul Universităţii Populare din Chişinău.
În casa noastră i-am cunoscut pe neuitaţii noştri patrioţi Ion Mihalache, Pan. Halippa, preotul Vasile Ţepordei.
Părinţii mei erau oameni luminaţi la minte, iar tata s-a dovedit a fi un adevărat vizionar, cînd din discuţiile lor am înţeles că doctrina comunistă era frumoasă şi generoasă în teorie, dar hîdă şi nedreaptă în practică, deoarece, departe de a egaliza diferenţele din condiţia socială, acest partid pulveriza, de fapt, valorile morale ale umanităţii. „Acest cumplit tăvălug ameninţă întreaga lume şi el nu va putea fi distrus decît din interior!", zicea tata.
Previziunile paterne s-au îndeplinit întocmai, o parte, vai!, mult mai devreme decît era de bănuit, altă parte mult mai tîrziu.
După brutalul refugiu din 1940, ne-am oprit la laşi, de pe dealurile căruia priveam cu ne-saţ spre nord-est, către dragele locuri părăsite.
La laşi am devenit asistentă la Facultatea de Litere, apoi, după desfiinţarea predării limbilor străine, ne-am mutat la Bucureşti, unde am fost lector de Franceză la Institutul de Teatru şi la Institutul Teologic, iar după doctorat, conferenţiar la Universitate.
În prezent, cu voia Domnului, sînt pensionară, dar şi scriitoare, precum o atestă volumul de versuri Myosotis şi cîteva numere din revista Paideia la care colaborez de mulţi ani şi pe care le ataşez spre a mă face mai bine cunoscută fraţilor mei de suflet, basarabeni, a căror dîrzenie constituie pentru noi, cei de aici, un nesecat izvor de admiraţie..."
Această imagine ne readuce în timpurile demult apuse, dar emană o lumină secretă, ce adevereşte că acele timpuri au lăsat urme frumoase în istoria noastră.

Autor : Iurie Colesnic,
Rev. Moldova nr. 10, 2008, P. 53.

Personalităţi chişinăuiene stabilite în alte state : Lewis Milestone (Lev Milştein)

2012-01-16T11:35:00.013+02:00

TREI PREMII „OSCAR" PENTRU„ DOI BASARABENI
Pentru majoritatea dintre noi lo-cul unde am venit pe lume este şi locul de unde plecăm din această lume. Iată de ce pentru a punc-ta "startul" şi „finişul" unei vieţi omeneşti, de regulă, ne limităm la coordonatele temporale, adică la data naşterii si data morţii. Pentru un popor sedentar, cum am fost până mai ieri, este un lucru firesc, previzibil şi n-ar putea surprinde pe nimeni, confirmând o dată în plus ciclicitatea şi automatismul existenţei.
E cu totul altceva când auzi, de exemplu, despre un basarabean născut în Chişinău şi înmormântat la... Los Angeles. Şi nu un basarabean oarecare, ci un regizor de film. Şi nu un regizor oarecare, ci un deţinător a două Premii „Oscar". Pentru a puncta frontierele unei astfel de biografii este nevoie şi de coordonate spaţiale, care, la rândul lor, îşi deschid dintr-o perspectivă cu totul nouă dimensiunea umană a istoriei şi dimensiunea istorică a destinului uman. E una când isto-ria îţi bate la uşă şi stai la cumpă-nă să deschizi ori nu, şi e cu totul altceva când pentru a prinde trenul istoriei trebuie să treci Atlanticul la vârsta de 18 ani. Chiar dacă e vor-ba doar de istoria cinematografiei, iar tu nu eşti decât un june evreu din Basarabia pe nume Lev Mil-ştein şi habar nu ai că peste 5-6 ani vei deveni Lewis Milestone.

În anul 2003, „Poşta Moldovei" a emis un timbru cu valoarea de 3,90 lei reprezentând chipul stili-zat al unui bărbat ajuns la vârsta maturităţii, cu părul ondulat, cu o ţigară între degete şi cu un zâmbet ascuns, adresat unui public pe care nu mai are şansa să-l cunoască. Timbrul ne pune la dispoziţie doar informaţia pe care şi-o poate permite un timbru poştal: „Milestone Lewis, 1895-1980". Bănuind că nu chiar toţi moldovenii cunosc acest nume, pictorul a avut grijă să ofere câteva detalii care le-ar ajuta compatrioţilor noştri să se edifice asupra personajului respectiv: statu-eta "Oscar", inscripţia "Hollywood" şi zâmbetul cuceritor al actriţei Marilyn Monroe. Detaliile respective îşi ating scopul şi reuşesc să ne sugereze că Lewis Milestone este un important per-sonaj din lumea filmului american. Dar, spulberându-ne întrebarea cu privire la identitatea acestui personaj, detaliile respective ne trezesc o altă întreba-re: de ce "Poşta Moldovei" a emis un timbru cu un cineast... american şi de ce s-a învrednicit de această onoare anume Lewis Milestone?
Răspunsul este extrem de simplu, dar deocamdată cunoscut de foarte puţină lume: pentru că este pămân-teanul nostru.

Clasicul cinematografiei americane Lewis Milestone (Lev Milştein) se naşte la 30 septembrie 1895 în Chişinău, pe atunci „capitala" guberniei Basarabia -o provincie a Imperiului Rus. Provenind dintr-o familie de evrei înstăriţi, după şcoala începătoare are posibilitatea să studieze la Liceul Real, iar din 1912 este trimis să-şi aprofundeze cunoş-tinţele şi să însuşească o profesie în Europa.

Studiază la Universitatea din Gent (Belgia), apoi în Şcoala de ingineri din Mittweida (Germania), dar se vede că Europa nu-i satisface aşteptările şi, dacă părinţii ar fi venit să vadă ce mai face iubitul lor fecior, nu l-ar fi găsit la bibiliotecă sau în vreo aulă universita-ră, ci mai curând într-o sală de teatru. Ştiind că părinţii nu sunt încântaţi de pasiunea lui pentru un domeniu atât de "neserios", Milştein îşi zice că trebuie să se afle cât mai departe de familie. Profitând de banii primiţi de la părinţi pentru vacanţă, el îşi cumpără bilet spre America, unde ştia că poate găsi adăpost la o mătuşă din New York.
Evenimentul are loc în 1913, iar peste 12 ani "exemplul" lui va fi ur-mat de mai tânărul său verişor Natan Milştein (născut în Odesaîn 1904), un violonist de excepţie, care, în 1925, profită de un turneu în străinătate şi nu mai revine în U.R.S.S.
Spre deosebire de vărul său care rămâne fidel muzicii şi în emigraţie, Lev Milştein păşeşte pe continentul ameri-can la o vârstă când încă nu posedă o meserie care să-l scutească de grija zilei de mâine. Timp de aproape doi ani practică munci ocazionale şi este în cele din urmă angajat în calitate de asistent de fotograf. Greu de presupus dacă o fi fost o întâmplare sau o alegere conştientă, dar se poate afirma cu certitudine că fotografia îl ajută să facă primul pas spre lumea filmului. "Păşeşte pragul" acestei lumi după ce este înrolat în armată, unde participă la realizarea unor filme cu scene de luptă sau de antrenament. Astfel deprinde meseria de editor - un al doilea pas spre lumea filmului.
În anul 1919 Lev Milştein este "lăsat la vatră" şi în curând devine cetăţean american, eveniment care îl determină să-şi schimbe numele şi să devină Lewis Milestone. Un fost camarad de arme, producătorul de film Jesse Hampton, îl ajută să obţină postul de editor-adjunct la Hollywood şi astfel este determinat să-şi schimbe şi locul de trai. Mutându-se în partea de Vest a continentului american, Milestone face al treilea pas, cel decisiv, spre lumea filmului. Ajuns la Hollywood, începe să colaboreze cu mai multe studiouri şi cu regizori, precum Henry King, Mack Sennett şi William Seiter, reuşind să-şi facă o bună reputaţie de scenarist şi editor talentat.
Vom menţiona în mod special relaţia cu celebrul actor si regizor Mack Sennett, supranumit „regele comediei burleşti". Anume într-unul din filmele lui Sennett este aruncată prima prăjitură cu frişcă din istoria comediei mute, procedeu preluat ulterior în zeci şi sute de filme.
Dar l-au făcut celebru nu numai frişca, rolurile şi filmele realizate, ci şi faptul că a fost un mare descoperitor de talente. Se ştie că a contribuit decisiv la lansarea şi formarea profesională a lui Charles Chaplin, iar numărul celor scoşi din anonimat este foarte mare.
Ar fi suficient să amintim doar de Gloria Swanson, Buster Keaton, Harold Lloyd şi Bing Crosby. În doar câţiva ani de anonimat re uşeşte să-şi facă un nume. Este remarcat mai ales datorită unui scenariu
foarte bun pentru filmul „Bobbed Hair", după care producătorul Howard Hughes îi încredinţează cârma regizorală a unui film de lungmetraj – detectivul comic „Seven Sinners" („Şapte păcătoşi", 1925).
Urmează alte patru comedii, iar în 1927 realizează filmul care îl consacră definitiv - "Two Arabian Knights" („Doi cavaleri arabi") - şi îi aduce Premiul "Oscar", distincţie instituită de Academia de Arte şi Ştiinţe Cinematografice (Academy of Motion Picture Arts and Sciences - AMPAS). Este un "Oscar" unic, deoarece a fost decernat pentru prima şi ultima oară unui film de comedie, ulterior această secţiune fiind anulată.

Mulţi ştiu că primul „Oscar" i-a fost înmânat lui Milestone la prima cere-monie organizată de AMPAS, dar mai puţini au auzit că la aceeaşi primă edi-ţie a „Oscar"-ului, Milestone a mai avut o nominalizare - la secţiunea "Cel mai bun film" - cu pelicula "The Racket".

Comedia "Doi cavaleri arabi" a constituit o performanţă, desigur, dar filmul care îi aduce gloria este "Pe frontul de Vest nimic nou", realizat şi lansat pe ecrane în 1930. În toamna aceluiaşi an, la "Ambasador Hotel" din Los Angeles, are loc şi ceremonia de decernare a premiilor „Oscar", la care Lewis Miles-tone intră în posesia celei de a doua statuete suflată în aur, la secţiunea "Cel mai bun regizor".

Nu putem trece cu vederea şi nominalizările „Pentru cel mai bun operator" (Artur Edeson) şi „Cel mai bun scenariu" (George Abbott, Maxwell Anderson şi Del Andrews). Milestone a fost atât de pasionat de acest proiect, încât a acceptat un salariu mai mic de la studioul "Universal" doar pentru a i se oferi posibilitatea să-l realizeze. Un fost combatant (Lewis Milestone) a luptat pentru a realiza un film după cartea unui alt fost combatant (Erich Maria Remarque). Graţie filmului "Pe frontul de Vest nimic nou", Milestone îşi câştigă faima de cineast al razboiului, fiind menţionat în istoria cinematografiei alături de: Francis Ford Coppola ("Apocalipsa acum", 1979), Oliver Stone ("Plutonul", 1986), Roberto Rossellini ("Roma, oraş des-chis", 1945), Steven Spielberg ("Salvaţi soldatul Ryan", 1999) şi Grigori Ciuhrai ("Balada soldatului", 1959).
Pe lângă faptul că este unul din primele filme sonore, această peliculă a surprins prin aceea că în prim-plan nu sunt aduşi eroi exemplari, care abia aşteaptă clipa când îşi vor da viaţa pentru patrie, ci nişte anonimi, care mor nevăzuţi şi neştiuţi de nimeni, pen-tru o cauză, pe care doar liderii politici pretind că o cunosc. Revenit în clasa profesorului-patriot, care l-a îndemnat să se înroleze în armată şi să lupte pentru patrie, eroul central este rugat să adreseze elevilor un mesaj, dar spusele lui provoacă atât dezamăgirea profesorului, cât şi pe cea a elevilor, lată ce le spune acest tânăr îmbătrânit înainte de vreme: "Tot mai credeţi că e frumos să-ţi dai viaţa pentru patrie? Primul bombardament ne-a învăţat altceva. E murdar şi dureros!".
Datorită filmului "Pe frontul de Vest nimic nou", Lewis Milestone devine un regizor de primă mărime în filmul american, fiind apreciat nu numai de critici şi de publicul larg, ci şi de elita politică (am descoperit o fotografie care îl prezintă alături de Frank Sinatra şi preşedintele John Kennedy), dar Hollywoodul nu te lasă să te complaci prea mult în razele gloriei. În filmul american un regizor bun este un regizor activ. Şi Milestone nu se lasă rugat să demonstreze acest lucru. În anul următor (1931), la competiţia pentru „Oscar", filmul său "Prima pagină" („The Front Page") este nominalizat la secţiunile „Cel mai bun film", „Cel mai bun regizor" şi „Cel mai bun actor" (Adolphe Menjou).
Deşi în 1935 este realizată prima ecranizare după romanul "Revolta de pe "Bounty" („Mutiny on the „Bounty") de Charles Nordhoff şi James Norman Hall, cu Charles Laughton şi Clark Gabie în rolurile centrale şi Franck Lloyd la pupitrul regizoral, deşi acest film câştigă „Oscar"-ul la secţiunea „Cel mai bun film", în anul 1962 Lewis Milestone insistă să realizeze o nouă ecranizare. În versiunea acestuia rolurile centrale sunt interpretate de Marlon Brando şi Trevor Howard, iar filmul este nominalizat pentru „Oscar" la şapte secţiuni („Cel mai bun film", „Cea mai bună realizare cinematografică", „Cea mai bună scenografie", „Cea mai bună editare de film", „Cea mai bună muzică originală", „Cea mai bună coloană sonoră", „Cele mai bune efecte speciale"), dar nu câştigă nici unul. Nu se învredniceşte de „Oscar" nici cea mai recentă ecranizare, din 1984, realizată în Marea Britanie de Roger Donaldson, avându-i ca protagonişti pe Antony Hopkins şi Mel Gibson.
Dar în anii care au precedat "Revolta de pe "Bounty", Milestone s-a aflat mereu în vizorul membrilor Academiei de Arte şi Ştiinţe Cinematografice. În 1940 filmul său "Despre oameni şi şoareci" („Of Mice and Men") concurează cu celebra "Diligenţă" a celebrului regizor John Ford, dar competiţia este câştigată detaşat de pelicula "Pe aripile vântului"( „Cel mai bun film", „Cel mai bun regizor" - Victor Fleming, „Cea mai bună actriţă" - Vivien Leigh, „Cea mai bună actriţă într-un rol secundar" - Hattie McDaniel, „Cea mai bună realizare cinematografică", „Cea mai bună scenografie", „Cea mai bună editare de film").
Acest episod nu-l descurajează, şi în 1947 filmul "The Strange Love of Martha Ivers" ("Dragostea stranie a Marthei Ivers") este nominalizat la sec-ţiunea „Cel mai bun scenariu".
Am amintit de toate nominalizările pentru a sublinia că a avut parte de ele în ani diferiţi, ceea ce dovedeşte că Lewis Milestone s-a aflat într-o bună condiţie profesională pe parcursul întregii cariere cinematografice. A fost un cineast total - şi regizor, şi scenarist, şi producător, şi editor, şi actor. În calitate de regizor a figurat în genericul a circa 50 de filme, a semnat scenariile a 13 pelicule, şi-a asumat responsabilitatea de producător a 12 filme, iar în alte 4 a evoluat în calitate de actor.
Acum, după ce am contabilizat performanţele "cantitative" ale lui Lewis Milestone, să ne referim puţin şi la cele calitative.
Despre valoarea şi autoritatea lui Lewis Milestone ne vorbeşte şi faptul că în filmele sale au acceptat să se producă vedete de prima mărime, legende ale filmului american: Gloria Swanson, în comedia "Fine Manners" („Maniere elegante", 1926), Gary Cooper în "Betrayal" („Trădarea", 1929) şi în " The General Died at Dawn" („Generalul a murit în zori", 1936), Ingrid Bergman, în "Arch of Triumph" („Arcul de triumf", 1948), Gregory Peck, în "Pork Chop Hill" („Colina coastei de porc", 1959), Shirley Mac Laine şi Frank Sinatra, în „Ocean's Eleven" („Cei unsprezece prieteni ai lui Ocean", 1960), Marlon Brando, în „Mutiny on the „Bounty" („Revolta de pe "Bounty", 1962) etc. Dar Milestone nu a fost doar un "profitor", ci şi un descoperitor de vedete, anume el fiind cel care l-a lansat pe Kirk Douglas (în filmul "The Strange Love of Martha Ivers", 1946).
O altă probă a profesionalismului este diversitatea genurilor abordate. În afara filmelor istorice şi de război, Milestone practică comedia, comedia muzicală, detectivul comic, filmul "noir", filmul burlesc, filmul de aventuri, drama, filmul documentar, serialul TV, are curajul să ecranizeze romanele unor scriitori celebri, cum sunt: Erich Maria Remarque, John Steinbeck şi Victor Hugo.
Dar valoarea creaţiei unui cineast, fie şi american, nu se măsoară doar cu „Oscar"-uri. Istoria cinematografiei cunoaşte multe filme celebre, care în competiţia pentru „Oscar" s-au ales doar cu nominalizarea, sau chiar au fost trecute cu vederea de către academicienii cinematografiei. Noi, de exemplu, am fi curioşi să vizionăm filmul „The Captain Hates the Sea" (1934), în care, alături de John Gilbert evoluează actriţa Tala Birell, originară din România. Rămâne actual şi astăzi filmul „Arcul de triumf" (după romanul omonim al lui Erich Maria Remarque) cu Ingrid Bergman şi Charles Boyer în rolurile principale. (Anul 1938. Parisul, care a devenit refugiu pentru... refugiaţii din Spania franchistă, Germania fascistă, Rusia bolşevică şi din Italia lui Benito Mussolini). Un film despre cei nevoiţi să-şi părăsească Patria, în care Milestone se bizuie nu doar pe sursa literară, ci şi pe propria experienţă. Drama unei istorii de dragoste dintre El, dr. Ravic, fără acte, deportat de câteva ori din Franţa, un personaj, numele adevărat al căruia nu-l aflăm nici la sfârşitul filmului, şi Ea, Joan Madou, evadată din Roma, unde a lăsat o mamă italiancă şi un tată român; o actriţă italiană care vine în Franţa pentru a cânta într-un restaurant... romanţe ruseşti. El o întâlneşte pe un pod, într-o clipă de disperare, când este gata să-şi pună capăt zilelor. Se îndrăgostesc, dar El este expulzat din nou, deportat din ţară, iar Ea, rămasă singură, se lasă curtată de un bărbat bogat. Apoi se reîntâlnesc şi îşi dau seama că se mai iubesc, dar cele întâmplate între timp îşi fac "efectul". În final, El îi va spune: "Fiecare om caută în dragoste o insulă a siguranţei. Tu ai găsit şi dragostea, şi siguranţa, dar oferite de bărbaţi diferiţi", iar Ea îi va şopti: „E ciudat să mori când iubeşti". (Împuşcată din gelozie de bărbatul care îi oferise siguranţa, şi muribundă în braţele bărbatului care i-a oferit dragostea). Dragostea pentru El îi permite să uite adevărul crud, în care îşi duce existenţa şi îi amână moartea cu câteva luni. Pentru că dragostea e imposibilă într-o lume pusă pe război. Acesta e adevărul filmului.
Este greu să admiţi că autorul acestei drame sfâşietoare a realizat şi comedii. E la fel de greu să admiţi că primul deţinător a două premii „Oscar" s-a născut într-un orăşel prăpădit (cum era Chişinăul în 1895) de la periferia Imperiului Rus. Dar şi mai greu e să admiţi că în afară de el mai sunt câţiva basarabeni înmormântaţi la Los Angeles. Iar unul dintre ei e şi deţinător al Premiului "Oscar". Este vorba de scenaristul I. A. L. Diamond (Iţec Domnici), născut la Ungheni în 1920. A lucrat în tandem cu celebrul regizor Billy Wilder şi s-a învrednicit de Premiul „Oscar" pentru filmul "The Apartment" (1960), care a fost nominalizat la cinci secţiuni şi a obţinut cinci statuete („Pentru cel mai bun film", „Pentru cel mai bun regizor", „Pentru cel mai bun scenariu original" , „Pentru cel mai bun sunet" şi „Pentru cea mai bună scenografie"). Ulterior, Academia Americană de Film a inclus "Apartamentul" în lista celor mai bune 100 de filme create în ultimii 100 de ani.
Nu putem şti dacă Lewis Milestone a aflat vreodată că I. A. L. Diamond este, de fapt, Ицек Домнич din Ungheni sau dacă I. A. L. Diamond ştia că Milestone nu este altcineva decât basarabeanul Лева Мильштейн din Chişinău. Însă ştim cu siguranţă că I. A. L. Diamond a emigrat în America, împreună cu părinţii, pe când avea 9 ani, şi după absolvirea Universităţii a avut nevoie de 20 de ani pentru a deveni laureat al Premiului „Oscar". Ştim, de asemenea, că Lewis Milestone a emigrat în 1913, la vârsta de 18 ani, iar primul „Osar" l-a obţinut peste 13 ani, în 1927.
P. S. Milestone a plecat din Basarabia la începutul sec. XX. Moldovenii pleacă la începutul sec. XXI. Pleacă cu sutele de mii. Au trecut deja 15 ani de când a început exodul în masă al concetăţenilor noştri, dar încă nici unul dintre ei nu s-a învrednicit de un "Oscar". Suntem în aşteptare. Probabil, filmul multrâvnit va concura la secţiunea „Cel mai bun film străin". Străin pentru membrii Academiei Americane de Film, iar pentru noi va fi „de-al nostru". Chiar dacă va fi realizat departe de meleagurile noastre, fără contribuţia studioului „Moldova-film".

Autor : Poiată Mihai Ştefan
Rev. Moldova aug.-oct. 2011, P. 8-17.

Personalităţi chişinăuiene

2012-01-13T11:40:00.003+02:00

Oameni între oameni

În luna mai a anului 1931 fondatorii şi colaboratorii primului ziar românesc din provincia dintre Prut şi Nistru, ziarul „Basarabia" (1906-1907), au serbat 25 de ani de la lansarea publicaţiei. Cu această ocazie pe edificiul fostei redacţii din str. Armeană, nr. 30, a fost instalată o placă comemorativă, iar foştii colaboratori s-au fotografiat cu ocazia evenimentului.
Nouă ne-a parvenit o imagine inedită, în care este prezentă toată elita basarabeană interbelică, care, de fapt, a şi reprezentant Mişcarea Naţională din Basarabia.
Porniţi la drum de Constantin Stere, ajutaţi financiar din fondurile speciale ale guvernului României, aceşti tineri intelectuali cu şcoli superioare făcute prin străinătăţuri şi-au asumat riscul de a da glas aspiraţiilor naţionale. Nume mari pentru istoria noastră, nume scumpe: loan Pelivan (rîndul, I, al treilea din dreapta), preotul Petre Gheorgian, fostul fotograf al redacţiei, mitropolitul Gurie Grosu, cu camilafcă albă, lîngă el preotul şi profesorul Grigore Constantinescu, Elena Alistar, episcopul Dionisie Erhan, profesorul Nicolae Popovschi (primul din rîndul I, din stînga),Teodor Inculeţ (primul din ultimul rînd din dreapta) ş.a., s-au adunat în preajma casei în care au trăit pe timpurile ţarismului clipele fericite ale apariţiei editoriale, clipele triste ale interdicţiilor de cenzură şi clipele deznădejdii cînd publicaţia a fost interzisă.
Dar visele sincere întotdeauna se împlinesc şi lor Ie-a fost dat să-şi vadă visul împlinit fiindcă au fost intelectuali veritabili şi nu s-au temut să rămînă oameni între oameni...

Colesnic, Iurie. Oameni între oameni // Moldova. – 2008. – (Nr. 5). – P. 24.