Personalităţi chişinăuiene: Magda Isanos

CÂNTECUL DE STEA AL MAGDEI ISANOS

S-a născut la Iaşi, la 17 aprilie 1916. Este fiica lui Mihai şi a Elisabetei Isanos, doctori în medicină. La vârsta de un an şi ceva s-a îmbolnăvit de poliomielită. Este salvată, dar sănătatea ei rămâne a fi şubredă. A urmat şcoala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinţii, iar liceul la Şcoala eparhială din Chişinău. Debutează în 1932 cu versuri („Aş vrea un basm şi Primăvara") în revista Licurici a Liceului de băieţi „B.P.Hasdeu" din Chişinău. În toamna lui 1934 îşi începe la Iaşi studiile universitare. Iniţial, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie, urmând paralel cursurile Facultăţii de Drept. In cele din urmă renunţă la Litere, hotărându-se să urmeze Dreptul.Este licenţiată în Drept. A profesat scurt timp avocatura la Iaşi.

Fiind studentă, publică la revistele: Viaţa Basarabiei, Însemnări ieşene, Cuget moldovenesc, Pagini basarabene ş.a. În 1941, boala Magdei Isanos se agravează; poeta continuă să publice versuri în revistele timpului: Vremea, Cetatea Moldovei, Revista Fundaţiilor, Victoria, Orizont, Tribuna poporului...

În 1943,
îi apare la laşi, în Editura „Bravo", primul volum — Poezii, îngrijit de Eusebiu Camilar, soţul poetei.

În martie 1944,
Magda Isanos, împreună cu soţul, se refugiază la Bucureşti. Casa lor din laşi este bombardată. Sunt distruse toate manuscrisele Magdei şi ale lui Camilar. Ca prin minune, a fost salvat un caiet păstrat de o prietenă a Magdei Isanos, dna Gorgos.

La 17 noiembrie
a aceluiaşi an, poeta se stinge din viaţă în locuinţa părinţilor din Bucureşti.

În 1945
apare volumul postum Cântarea munţilor, în 1946 — Ţara luminii, după care urmează: Versuri (Bucureşti, 1955), Versuri (Bucureşti, 1964), Confesiuni lirice (Chişinău, 1989), Poezii, ediţie bilingvă româno-franceză, traducere de Elisabeta Isanos, fiica poetei (Bucureşti, 1996)...

MODESTIA ÎNFRUMUSEŢEAZĂ DESIGUR TALENTELE NATIVE, EXTRAORDINARE. CU ATÂT MAI MULT ÎN CAZUL DESTINULUI DRAMATIC AL MAGDEI ISANOS, AL CĂREI „CÂNTEC" DE STEA VA RĂSUNA ÎN LARGUL LIMBII ROMÂNE MEREU PROASPĂT, NOU, CA LUMINA LUI EZOTERICA, DIVINA.

Cu faţa spre soare şi, îmbătată de lumina dorului de viaţă şi de cântec, lira poetei va fremăta toate fibrele fiinţei dedate cu trup şi suflet cuvântului, profunzimilor lui de cleştar, cultivând inspirat acel gest irostibil şi febril al cultului matern şi etern totodată. Izolată pe „insula" propriilor suferinţe fizice şi morale neîndurătoare, Magda Isanos nu se lasă învinsă, trăind în şi întru Ars Poetica. De unde relaţia „suflete-stele" este una obsesiv-persuasivă în poezia ei: „...Dar tot aceeaşi taină care face / să se-ntâlnească suflete şi stele / mi te-a adus,ca tu de-acum încoace / să fii puterea slăbiciunii mele...".„Iubirea" pentru poetă se aseamănă Soarelui. Astfel, pentru personajul liric al poemului „Dragostea mea" ea constituie un sentiment sacru, pe care-l „dăruie" cu „plăcere" şi celui care „n-o merită", conducându-se de logica nescrisă a legilor universale: „Dar parcă bolta merită vreo stea, / şi totuşi câte-ntr-însa se-oglindesc..."„Dar parcă merită noroiul de pe drum / petalele ce peste el s-au scuturat?" Gestul dăruirii este unul, aşadar, în consonanţă cu evoluţia socioumană, care e imposibil dincolo de dragoste, de neînchipuit sub orice formă. Or, „Iubirea mişcă sori şi stele", vorbind în stilul metaforic al lui Dante.
Preocupările transcendentale ale poetei, remarcate încă în 1937 (ziarul Lumea) drept ale„unui nou talent în plină ascensiune", ale cărei versuri „de o temeritate care depăşeşte feminismul", au avut sorţi de izbândă, ele manifestându-se finalmente proeminent. Creaţia autoarei, prin darul ei poetic unical, cu trecerea anilor s-a încetăţenit în universul literar, în pofida subaprecierilor proprii, ironice în fond. Modestia înfrumuseţează desigur talentele native, extraordinare. Cu atât mai mult în cazul destinului dramatic al Magdei Isanos, al cărei„cântec"de stea va răsuna în largul limbii române mereu proaspăt, nou, ca lumina lui ezoterică, divină.
La hotarul dintre generaţii şi constelaţii, dintre tehnici şi modele, dintre secole şi milenii versurile„uriaşe"(Geo Bogza) ale distinsei creatoare ne sunt apropiate şi scumpe ca şi lucoarea, ca şi zâmbetul ei de pe fotografie — radios şi deschis, mărinimos şi imnic, plin de frăgezime şi profunzime, „cu rouă şi cu lună pe obraz", — ele remarcân-du-se printr-un mod aparte de a fi, deosebitor de intime şi neintimiste, de fine totodată şi rotunde, de un parfum ezoteric fermecător: „M-aş apuca şi iarna să-nfloresc, / ca să te bucuri. Păsările cele / mai mândre-ar face cuib pe creanga mea, / şi nopţile mi-ar da cercei de stele, / pe care, ca pe frunze, / ţi le-aş da..." Oricum, prin poemele realizate în stil clasic, în linia transcendentală Eminescu-Arghezi, antologic, care-i fac cinste nu numai neuitatei autoare, dar şi limbii române, artistismului ei aparte, universului ei literar de prestigiu, prin formă şi fond, gen „capodoperă" (C.Ciopraga) — „Copilul meu, să nu mă cauţi" sau antologicele: „în lumea asta", „Cu ochii mei", „Dimineaţa",„Cânt", „Imnuri pentru pământ", „Gelozie", „Macii", „Vis vegetal", „Sapho", „Pentru tine" ş.a., care, în fond, sunt la propriu şi la figurat „un snop de soare / ...pentru viaţa viitoare", dar şi un îndemn mistic pentru toţi acei care mai au „câteva veri": „...nu vă certaţi, prieteni drumeţi, / pentru nălucile-acestei vieţi", deoarece„duşman grozav e Timpul"...
Împlinirea unui poet este însuşi cântecul său sublim şi ceresc de acasă, de stea. O asemenea comoară nepreţuită şi puţin valorificată deocamdată ne-a lăsat mereu tânăra şi insolita poetă de destin, Magda Isanos, o poetă a luminii divine şi senine. „Cuvântul" a fost, graţie Providenţei, „puterea slăbiciunii" şi vocaţiei ei alese, stelare şi vizionare.»

Palladi, Tudor. Cântecul de stea al MAGDEI ISANOS// Moldova: revistă de cultură şi dialog social. - 2011. - (mar.- apr.). - P. 76-79.

Personalităţi chişinăuiene : Nicolae Esinencu

ÎL CUNOAŞTEŢI?
DE CE NU-L CUNOAŞTEŢI?
O SĂ-L CUNOAŞTEŢI!

Născut într-o idee, dramaturgul teribilist, nedisciplinat mondial, muşcă aprig şi cu gingiile. Încăpăţânat şi neajutorat de norocul chior, caută veşnicile înserări ale sufletului omenesc, Robustul simţ teatral şi cinematografic evită simplificările şi teoretizările. Îndrăzneala de a-şi lega soarta de dezmoşteniţii de soartă îl duce în Teatrul „Esinencu", în care el lasă oamenii să se joace cu viaţa, nu cu rolurile। Descifrarea omului mărunt, amărât, adesea batjocorit e piatra de temelie şi totodată de preţ a edificiului satirelor sociale (nu socialiste!). Eroii lui Esinencu par a fi nişte personaje-obiecte, uitate ca nişte geamantane jerpelite pe peronul gărilor jegoase. Omul haotic, cu un grăunte de turbare sub pălărie, este eroul central al satirelor sale.

EROII LUI NICOLAE ESINENCU NU CONŞTIENTIZEAZĂ PRINCIPII Şl VALORI. NU AJUNG LA CONSENS Şl NU SE PUPĂ. ÎNDRĂCIT MERG VABANC Şl NU AU AŞI ASCUNŞI ÎN MÂNECA. PERSONAJE REALE ÎNTR-O IREALA CORABIE A LUI NOE.

Nicolae Esinencu răstoarnă furios valorile pretins clasice, creând pe scenă veritabile spaţii subminatoare. Într-o lume, ermetic închisă şi matematic încheiată la toţi nasturii, dramaturgul dă foc, fără germeni de îndoială, fondului şi formei tradiţionale. Eroii săi nu mişună pur şi simplu. Eroii săi vieţuiesc altfel şi altundeva. În Azilul de noapte al lui Gorki.
Piesele sale sunt vârteje scenice periculoase ca ochiurile de apă — trag la fund actorii cu tot cu regizori şi scenografi. Tirania amănuntului contemporan îl măguleşte. Plinul comod de odinioară nu-l interesează. Fumoarul (în regia lui Victor Ignat la fostul Academic), Grand Prix (în regia lui Ion Cibotaru la Vasile Alecsandri), Oameni de paie (în regia lui Andrei Vartic la Alexei Mateevici), SRL-Moldovanul (în regia lui Sandu Grecu la Satiricus), Tabachera, Cantora, Parul (nemontate de nimeni nici pe o aşchie de scenă) sunt fantezii neromantice, dezlipite de oglinda veneţiană a vieţii noastre, cea de toate zilele.
În satirele lui Esinencu doar prin autor se pot strecura personajele cu probleme direct înfipte în destine omeneşti. Actorii îşi scot capul prin „oamenii de paie" pentru a vedea lumina zilei. Cuirasa de luptă a dramaturgului este satira şi sarcasmul. Descărcarea eroilor de zorzoanele sentimentalismului dulceag sufocă şi copleşeşte. Omul anatomic apare în toată goliciunea sa. Fenomenul Esinencu e surprinzător.
E caracteristic temperamentului de scriitor teribil: Oriunde dau, dau peste mine. Lucrând cu materie anorganică, a izbutit să intre într-un făgaş ce-l duce spre experimente scenice neordinare. Spre o morală de dincolo de legile moralei. Spre măştile sociale.

Eroii lui Esinencu îşi măsoară patria cu sârma ghimpoasă। Respectând rigorile genului satiric, sfărâmând din start miturile anacronice, dramaturgul se aruncă benevol în plasa burlescă a teatrului monstruos.

În dramaturgia lui Nicolae Esinencu masca e decretată legitimă. Mascat se intră în mănăstire. Mascat se intră în biserică. Mascat se intră în guvern şi parlament. Mascaţi, oamenii de bună-credinţă îşi fac cruce cu ambele mâini. Galeria cetăţenilor unionali (nu unionişti) de la început de veac şi mileniu. Mânuitor abil al dialogului, îndeosebi al dialogului mut, autorul nu caută frumuseţe în teatru. Autorul caută naturaleţe în teatru. Drumul duce de la abstractizări la concretizări. Rupând zigzagurile tradiţiei, fuge de umanitatea monotonă. Împinge efectele dezgolite până la cele mai mici detalii. Masca acoperă viaţa. Ipocrizia moravurilor trosneşte din încheieturi. Lovitura de teatru, realismul dur încleştat de fapte, produc nelinişti aducătoare de furtuni. Spărgând genul solemn, romanţios, educativ şi revoluţionar al teatrului patetic, personajele dezmoştenite se strâng în cele patru colţuri ale întâmplărilor năuce.
Eroii lui Nicolae Esinencu nu conştientizează principii şi valori. Nu ajung la consens şi nu se pupă. Îndrăcit merg vabanc şi nu au aşi ascunşi în mânecă. Personaje reale într-o ireală corabie a lui Noe. Eroii lui Esinencu îşi măsoară patria cu sârma ghimpoasă. Respectând rigorile genului satiric, sfărâmând din start miturile anacronice, dramaturgul se aruncă benevol în plasa burlescă a teatrului monstruos. Revizuind drastic valorile perene, împietrite în urzeli eterne, caută bezmetic grobiene mijloace de expresie. Întruna se urcă pe casă, ca să vadă de unde poate veni viitorul. Cu un singular simţ al realului construieşte zănatic scene fanteziste. Acest veritabil cinematograf teatral păstrează fatale surprize pentru regizorii şi actorii deprinşi cu fabule dramaturgice şcolăreşti. Stăpân pe antena vremii, atent să nu-i calce nimeni pe idee, pentru că ideile sunt pentru semănat, Nicolae Esinencu sare din avion fără paraşută. Dramaturgul anapoda e ca o balanţă, ale cărei capete ating ritmic două nivele. Două lumi diferite ca înălţime. Lumea timpului şi lumea omului. Exponenţii blestemului unui neam la început realist de secol brutal.
Farsa socială esinenciană trebuie privită sub un alt unghi. Sub unghiul caricaturii imense a colectivităţii amorale. A colectivismului amorf. Ceea ce noi considerăm excentricitate, Esinencu consideră realitate. Realităţile dramaturgului sunt ungherele de surpriză ale spectatorilor. Totul se zbate, mocneşte, trăieşte în cuprinsul perimetrului Esinencu: Trenul din care ai fost aruncat nu a fost trenul tău. Pamfletele naturaliste (impudoarea nu-l sugrumă!), construite pe evenimente modeste, aduc în scenă nebunii ce nu există şi nebuni care pot exista. Legând ficţiunea de observaţia tăioasă a cruzimii satirice, condensează aproape forţat eroii şi acţiunile într-un dramatism grotesc: „De fapt, trăim într-o groapă". Asumându-şi — din mândria şi nobleţea profesiei — rolul de experimentator şi oblicitor al contrastelor dintre psihologic şi social, autorul permite personajelor, în variate forme, dar cu aceeaşi mentalitate, să se găsească şi să acţioneze în toate piesele sale. Galeria personajelor teribiliste.
Nicolae Esinencu nu are mania piesei moralizatoare. Mania piesei de costum şi dans. Nu-şi dichiseşte eroii în VIP-magazine. În dramaturgia lui farsa sinistră, nudă, e dominantă. Grotescul e favorita categorie estetică a scriitorului. Dibuind prin liane de amintiri şi tendinţe contradictorii, lucrează atent la algebra omenească a partiturilor scenice. Situaţiile melodramatice, amabile, confortabile şi convenabile preferinţelor noastre sunt considerate de Esinencu realităţi îndoielnice. Imaginaţia sau evenimentul banal (Moş Ion şi-a pierdut conducătorul) e materialul-prim din care-şi urzeşte propriul teatru. Teatru care nu place tuturor teatrelor. Depinde câtă literatură cunosc directorii de scenă. Drama omului străzii e asemenea tragediei acului nesigur al busolei magnetizate: simpla deviere la stânga sau la dreapta schimbă nu doar o direcţie, ci şi o lume întreagă. Selecţionarea specificului şi pronosticarea consecinţelor dau o definitorie structură dramatică pieselor într-o limitată întindere în timp şi spaţiu. Liniile conflictuale, în aparenţă simple, sunt complicate. Şchiopătând prin ele, destui actori şi regizori îşi frâng gâtul. Particularizările şi generalizările simpliste duc regizorii la eşecuri garantate.
Dramaturgia lui Esinencu e cascada continuă, îmbelşugată, uneori hidoasă a conflictelor cotidiene. A ceea ce auzim, vedem şi ne facem a nu pricepe. Esinencu nu fuge de tradiţii. Esinencu îşi are tradiţiile sale netradiţionale. Materialul lexical neobişnuit, încărcat de plasticitate, maximă intesitate, aluzie şi alegorie se contopeşte într-un stil teatral precis şi concis. Cu început şi sfârşit. Nemilos cu alţii, nemilos cu sine, e milostiv cu eroii săi ciudaţi, deşănţaţi la prima vedere. Tunul de lemn al lui Nicolae trage salve cu obuze nucleare! — constata regretatul tunar Vasile Tăbârţă. Nelipsita poantă imprevizibilă izvorăşte din sursa parodicului. Din veşnicul conflict dintre vecinul care vrea să intre pe brânci în Europa şi vecinul care veşnic mulge capra. Râsul dramaturgului e conştient. Lipsit totalmente de amuzament. Bătut de nădejde în cuiele persiflării.
În faţa pieselor lui Coliţă, cum îl numea graţios Serafim Saka, eşti ca în faţa cetăţii ce trebuie luată cu asalt. Dacă-ţi permite, de pe metereze, dramaturgul. Îl cunoaşteţi? Nu-l cunoaşteţi? De ce nu-l cunoaşteţi? O să-l cunoaşteţi1. Altminteri nici că se poate, fiindcă (păzeai):
— Limba să mi se taie, capul să mi se taie — eu voi rămâne Esinencu Nicolae! ■

Proca, Pavel. Eu voi rămâne... // Moldova: revistă de cultură şi dialog social. - 2011. - (iul.- aug.). - P. 72-75.

Personalităţi chişinăuiene : Ştefan Neaga

UNUL DE PRINTRE NOI, ACEI DE ALTĂDATĂ...

A văzut lumina zilei în Chişinău, la 24 noiembrie 1900, şi a contribuit atât de fructuos la prosperarea culturii naţionale, încât, deşi nu mai este printre noi de şase decenii, numele lui nu s-a şters din memoria chişinăuienilor. Ei, în semn de recunoştinţă pentru ceea ce a făcut el pe parcursul vieţii sale, i-au imortalizat numele, dându-l unei străzi din capitala ţării, precum şi uneia dintre cele mai vechi şi prestigioase instituţii de învăţământ mediu special - Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga", unde astăzi lucrează fiica sa, Larisa Neaga.
Totuşi, i-am mai rămas datori cu ceva : cu grija faţă de moştenirea sa muzicală. Multe din lucrările lui, care ar merita să fie valorificate, se mai prăfuiesc până astăzi în arhive, aşteptând să fie sonorizate, pentru a fi auzite de amatorii de muzică...

Wunderkindul de la Chişinău

Deoarece tatăl lui era conducătorul unui mic taraf, am putea spune că Ştefan Neaga a crescut din faşă în sunetele muzicii populare, aşa încât pe la 5 ani intona după auz orice melodie. Instrumentul pe care tatăl i l-a pus în mâini a fost vioara. La 10 ani, împreună cu muzicienii tarafului, a început să cânte pe la nunţi, cumetrii şi hore. Era greu de crezut că este un autodidact, într-atât de măiestrit cânta. Tatăl său percepea însă faptul că, deşi este într-adevăr dăruit de Dumnezeu, băiatul are nevoie de studii serioase, de aceea, în 1915, îl înscrie la Şcoala de Muzică din Chişinău, specialitatea pian. La absolvirea ei, tânărul Ştefan Neaga se angajează în orchestra celui mai la modă pe atunci hotel „Londra", în scurt timp, faima despre acest foarte talentat pianist s-a răspândit prin tot oraşul. Vine să-l asculte însuşi Fiodor Şaleapin, care pe atunci se afla într-un turneu în Basarabia, lăudându-i stilul de interpretare. Destinul i-a fost influenţat în mod hotărâtor de sosirea la Chişinău a renumitului lăutar Grigoraş Dinicu. Acesta, profund impresionat de talentul lui, îl invită să cânte în orchestra condusă de dânsul. Dorindu-şi fierbinte noi perspective în cariera sa, tânărul pianist imediat acceptă această ademenitoare propunere şi pleacă la Bucureşti.

Căutarea de sine

Stabilindu-se în capitala României, viaţa şi activitatea lui iau o turnură destul de reuşită. După ce a transpus pentru orchestră mai multe melodii populare moldoveneşti, el le interpretează cu mult succes în cele mai vestite restaurante din Bucureşti, alegându-se cu un câştig foarte bun. Totuşi, deşi îşi dădea seama că fără acest câştig s-ar descurca destul de greu, visa la altceva. Aceste visuri îl aduc, în 1922, la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, pe care o termină cu distincţie. Specialitatea a studiat-o la renumita pe atunci profesoară Emilia Saegiu. În anii de studii, face primele încercări în componistică, printre acestea fiind şi cunoscutul mai târziu poem simfonic „Muzicantul orb", inspirat din câteva poveşti japoneze. Este curios faptul că pentru acest opus semnat de un muzician „necopt", încă student, - dar, printre altele, de acuma cap de familie şi tată al unui fiu - autorului i se decernează prestigiosul pre¬miu „George Enescu". Şi totuşi, după ce definitivează studiile academice, îşi doreşte alte perspective. Tot mai mult îl ademeneşte Parisul. În anii 20 ai se¬colului trecut, acest oraş era considerat centru al culturii şi artei din Europa.

Paris, Paris!...

Patria Champs-Elysees l-a întâmpinat destul de prietenos, oferindu-i mai multe şanse pentru a-şi manifesta aptitudinile şi cunoştinţele sale în domeniul muzicii. El evoluează cu succes şi ca pianist (solo), şi ca instrumentist în orchestra lui Grigoraş Dinicu, dar şi în alte orchestre. În 1937, îi revine onoarea să inaugureze Expoziţia Internaţională de la Paris. Numele lui nimereşte în presă. Despre el se vorbeşte cu interes în saloanele de muzică ale Parisului. Toate acestea îl scufundă într-o euforie plăcută, însă, foarte curând, starea de euforie i se epuizează, şi succesele încetează să-l mai satisfacă. Anume acest sentiment de nesatisfacţie îl îndeamnă să facă ceva şi, în 1937, se înscrie la Ecole normalle de musique din Paris, pentru a studia în mod aprofundat componistica. Acest pas îl face sub influenţa mai multor compozitori ai acelei epoci. Pe unii dintre dânşii îi cunoaşte personal. Printre aceştia se numără şi autorul nemuritorului balet „Petruşka", compozitorul, pianistul şi dirijorul Igor Stravinski, care trăia la Paris timp de 20 de ani, colaborând activ cu trupa renumitului Deaghilev. Este vorba despre a doua jumătate a anilor '30 ai secolului trecut, când toată Europa era cuprinsă de frământări, când întreaga lume se afla în pragul unui nou război mondial. În aceste noi condiţii, arta încetează de a mai fi o prioritate în societate, cedând locul unor evenimente politice neordinare. Nimerit în vâltoarea lor, Ştefan Neaga tot mai des se surprinde predominat de gândul la baştină. Simfoniile şi noctur- nele pe care le scrie în această perioadă au foarte multe afinităţi cu muzica noastră populară, atât de dragă lui. Ca să fie mai aproape de plaiurile natale, vine de la Paris la Bucureşti. Aici este însă nevoit să depună multe eforturi pentru a-şi găsi ceva de lucru, de aceea se apucă de orice i se propune. Zbuciumul său din acea perioadă îl descrie în însemnările pe care le face zilnic: „Am fost nevoit să-mi iau rămas bun de la Glazunov, Rimski - Korsakov şi să trec la tangoul acum la modă. Dar instrumentistul care nu ştie a face grimase, nu-i poate înveseli pe cei din jur, n-a fost pe plac... Nici la „Cafe de Paris" nu m-am menţinut mult. Peste un timp, am reuşit să mă aranjez la restaurantul „Marseille", însă din nou nu pentru multă vreme". Aceste îm¬prejurări dure l-au impus să devină un pelerin. A cutreierat multe localităţi din România, ajungând până la Cernăuţi... Pretutindeni, nu i s-a propus altceva decât să cânte pe la cafenele...

Compozitor sovietic de formaţie pariziană

După ce, în 1940, a fost proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Ştefan Neaga decide să revină la baştină. Aici i se deschid perspective interesante. Pe parcursul a câteva luni, la Chişinău este întemeiată Filarmonica de Stat; Corala „Doina", care de acum exista, îşi intensifică activitatea; este creată Uniunea Compozitorilor şi fondat Conservatorul. Lui Ştefan Neaga i se propune să ia în răspundere Catedra Compoziţie şi funcţia de director adjunct al acestei instituţii. Tot în acei ani, la Chişinău este deschisă o şcoală medie de muzică, iar în centrele raionale ale republicii - şcoli de muzică de 7 ani. Ştefan Neaga trăieşte zile pline de bucurie şi satisfacţie: el e acasă, printre rude şi prieteni, şi, principalul, are un loc de lucru permanent, care-i oferă posibilitatea să muncească şi să creeze. Amintindu-şi de copilărie şi de lăutarii tatălui, compune Concertul pentru vioară şi pian „Fantezie moldovenească", lucrare ce a marcat începutul unei noi etape în cariera sa profesională.

Războiul, Imnul şi Ştefan cel Mare

Sfârşitul războiului îi inspiră lui Ştefan Neaga ideea unei lucrări despre Ştefan cel Mare. În câteva luni, a reuşit să scrie o cantată de mari proporţii pentru solişti, cor şi orches¬tră. Premiera a avut loc în toamna lui 1945. Multor activişti de partid ridicarea în slăvi a domnitorului Ştefan cel Mare nu Ie-a fost pe plac, de aceea lucrării i-a fost închisă calea spre scenă. A doua oară ea a fost interpretată (câteva fragmente) doar peste 60 de ani, adică în timpul perestroikăi, în cadrul sărbătoririi a 500 de ani de la naşterea lui Ştefan cel Mare...
În primele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, lui Ştefan Neaga i s-a ordonat să evacueze studenţii şi profesorii Conservatorului de Stat din Moldova. Iniţial, ei pleacă în Caucazul de Nord, de acolo - în Asia Mijlocie, apoi la Saratov, unde, temporar, activează în comun cu Conservatorul „R Ceaikovski" din Moscova, de asemenea dislocat în acest oraş.
Continuând să fie docent al Catedrei Componistică, Ştefan Neaga, scriind muzică, experimentează, încercând să îmbine două genuri muzicale - clasica şi folclorul. Spiritul lui inovator trezeşte interesul cunoscutului compozitor sovietic Aram Haceaturean, pe care îl cunoaşte din anii petrecuţi la Saratov şi de care îl leagă o adevărată prietenie. Inspirat de primele victorii ale trupelor sovietice pe câmpul de luptă, Ştefan Neaga compune una dintre cele mai vibrante creaţii ale sale - Simfonia „Poemul despre Nistru". După încheierea cu succes a operaţiei laşi-Chişinău, împreună cu studenţii, se întoarce la Chişinău, unde se include activ în restabilirea vieţii culturale şi sociale a oraşului. Spre bucuria lui, nu toate lucrurile cereau să fie luate de la început. Spre deosebire de alte regiuni, unde situaţia era altfel, în Republica Moldova s-a reuşit să fie păstrate toate colectivele artistice.
În vara lui 1945, compozitorul Ştefan Neaga şi poetul Emilian Bucov sunt angajaţi într-o misiune cu totul neobişnuită : compozitorul - să scrie muzica, iar poetul - versurile Imnului de Stat al R.S.S.M. Imnul creat de acest tandem este înalt apreciat de muzicieni, pentru mai bine de 45 de ani devenind principalul cântec al ţării. Era foarte melodios şi avea unele tangenţe cu muzica populară. De la muzicologul Leonid Răilean am aflat un detaliu curios, dar şi semnificativ în aceeaşi măsură: în anii când „mai marele pe ţară" era Ivan Bodiul, într-o bună zi, imnul a încetat să-i placă. Şi, deoarece autorul lui nu mai era în viaţă, l-a autorizat „să-l renoveze" pe compozitorul Eduard Lazarev, care, în fond, l-a deformat, i-a deteriorat structura muzicală, deci şi sonoritatea. Aşa sau altfel, la începutul anilor '90, acest imn a fost aruncat la gunoiştea istoriei, ca şi alte însemne ale timpurilor trecute.
Sfârşitul războiului îi inspiră lui Ştefan Neaga ideea unei lucrări despre Ştefan cel Mare. în câteva luni, a reuşit să scrie o cantată de mari proporţii pentru solişti, cor şi orchestră. Pre- miera a avut loc în toamna lui 1945. Multor activişti de partid ridicarea în slăvi a domnitorului Ştefan cel Mare nu Ie-a fost pe plac, de aceea lucrării i-a fost închisă calea spre scenă. A doua oară ea a fost interpretată (câteva fragmente) doar peste 60 de ani, adică în timpul perestroikăi, în cadrul sărbătoririi a 500 de ani de la naşterea lui Ştefan cel Mare...

Ultimul dintre lăutari

Perioada postbelică poate fi apreciată ca una dintre cele mai frumoase în viaţa compozitorului. În familie îi apare un copil dorit - fiica Larisa, iar el însuşi se află la punctul maxim al creaţiei. Este fericit, chiar dacă nu întotdeauna face ceea ce-i doreşte sufletul, chiar dacă uneori este nevoit să scrie lucrări pe care i le solicită regimul.
Conducerea îi apreciază înalt activitatea. Dovada o face faptul că este printre puţinii oameni de artă din Moldova, căruia i s-a conferit Premiul Stalin...
Şi totuşi, aşa-numita luptă cu cosmopolitismul, care s-a declanşat în anul 1948, nu-l ocoleşte. Funcţionarii de la Uniunea Compozitorilor, unde Ştefan Neaga deţinea funcţia de secretar responsabil, la ordinara plenară îl învinuiesc de „ pasiune exagerată faţă de curentele muzicale burgheze", amintindu-i de anii pe care i-a trăit la Paris... Situaţia ajunsese până la mustrare pe linie de partid. Deşi, până la urmă, doar „i s-a pus în vedere", această stare de lucruri i-a afectat sănătatea, de aici încolo având probleme cu inima. Totuşi, continuă să lucreze la fel de intens. Scrie muzică, participă la multe evenimente culturale. Visează să compună prima operă naţională, la acest capitol concurând cu un alt compozitor - David Gherşfeld. Cu regret, nu i-a fost dat s-o facă. În noaptea de 30 mai 1951, suferă un atac de cord şi moare...

Aici e locul să spunem că fiul lui Ştefan Neaga, Gheorghe Neaga, a reuşit să realizeze visul tatălui său, scriind opera „Glira". Deşi nu poate pretinde că ar fi prima noastră operă, totuşi a fost printre primele, fiind montată şi ea pe scena teatrului naţional.
Apropo, la fel ca şi tatăl său, Gheorghe Neaga a făcut studii foarte serioase în domeniul muzicii (vioară şi componistică - la Bucureşti, Moscova şi Chişinău) şi s-a manifestat în calitate de instrumentist (la Moscova - în Orchestra Studioului de Operă K. Sta-nislavski, în Orchestra de Estradă; la Chişinău - în Orchestra Simfonică a Filarmonicii), profesor (la Conservatorul G. Musicescu) şi compozitor (a compus creaţii de scenă, vocal-simfonice, simfonice, instrumentale de cameră, corale, de film). A fost membru al Uniunii Compozitorilor din Republica Moldova, Maestru Emerit al Artei, Laureat al Premiului de Stat. Deci, avem temei să afirmăm cu toată certitudinea că şi fiul lui Ştefan Neaga a înscris pagini frumoase în istoria muzicii naţionale.

Autor : NATALIA ŞMURGUN
Rev. Moldova. – 2011. – Noiem. – Dec. – P. 28-33.

Ansamblul muzical Tălăncuţa

VĂ ESTE DOR DE BUNEI?

Atunci, când în evoluţia unui gen de artă sau, în genere, în cultură, dintr-un motiv sau altul, se produce o stagnare ori, şi mai rău, o abatere de la firesc, mai devreme sau mai târziu apare un om, uneori şi doi, capabili să restabilească, să revigoreze continuitatea dezechilibrată, să lege timpurile şi epocile, să înrudească generaţiile pentru o vreme înstrăinate. La momentul pe care îl consideră potrivit, insuşi Dumnezeu îi plăsmuieşte anume pentru această misiune. Lor le rămâne doar să muncească. Si ei muncesc, intuindu-şi predestinarea.

Aceşti doi exponenţi ai lui Dumnezeu, despre care mă bucur că pot să vă vorbesc -Victor Botnaru şi Nicolae Gribincea, Maeştri în Artă, - fac parte din Tălăncuţa chiar de la începuturile ei.
La acele începuturi, acum trei decenii, au venit mulţi, dar, până la urmă, au rămas aceia, care nu au venit întâmplător sau dintr-o simplă curiozitate. Au rămas în ciuda faptului că de-a lungul anilor nu au fost înţeleşi şi apreciaţi la justa lor valoare. Evident, nici remuneraţi. Dar s-au mulţumit cu pâinea spirituală pe care le-a oferit-o din belşug valorificarea folclorului nostru muzical. Gustul acestei dificile preocupări nu poate fi perceput, simţit sau intuit de te miri cine, pentru că şi această simţire e un mare dar. Ei îl au cu prisosinţă. De aceea au şi rămas până azi la Tâlâncuţa. Prin ei, am putut să readucem în circuitul adevăratelor valori ale poporului ceea ce, cândva, alţii au dispreţuit, au neglijat, au negat şi au risipit. Ei au crezut în această mişcare de reabilitare a folclorului, au înţeles, înaintea şi în ciuda altora că folclorul reprezintă esenţa culturii noastre.
Victor Botnaru a redat universului nostru muzical un foarte vechi instrument lăutăresc şi, totodată, veritabilul stil de acompaniament al acestuia. Vorbesc despre cobza veche, tradiţională, cu un cu totul alt sunet, decât cel al variantei apărute pe la noi în anii sovietici, când ne-au fost impuse domra şi bala-lai-ca, iar dacă apărea cumva pe undeva şi câte o cobză, era una confecţionată pe aceleaşi principii străine... Cineva trebuia s-o readucă la viaţă în formula firească, cea care ţine cu adevărat de istoria culturii muzicale autohtone. Eu cred sincer că anume Cel de Sus l-a îndemnat s-o facă anume Victor.
Eu sunt acela care i-a zis: „Tu, care ştii să cânţi la vioară, la violoncel, care cunoşti griful instrumentelor cu coarde fără de trepte, trebuie să revitalizezi cobza noastră; crede-mă, nici nu va fi nevoie să depui mari eforturi...".
De unde această certitudine? De la acea percepţie cu totul deosebită a sunetului şi capacitatea sa de a studia minuţios orice lucru de care se apucă -preţioase calităţi, pe care a arătat că le posedă după alăturarea sa la tălăncişti.
La Conservator, a reuşit să găsească, uitată într-un dulap, o cobză, însă aceasta era cu trepte metalice, la fel ca domra şi balalaica. Ceea ce s-a întâmplat la nu prea mult timp după asta, nu poate fi înţeles altfel, decât ca o minune. Câteodată, Dumnezeu face şi asemenea minuni.
Într-o zi, aproape de staţia de troleibuz de pe strada Mateevici, vizavi de Universitate, a văzut câteva foi de hârtie împrăştiate pe trotuar. Putea să treacă pe lângă ele, să le calce, cum au făcut-o alţii înaintea lui, însă el, involuntar, şi-a aţintit privirea asupra uneia. Desenul de pe această hârtie i-a aţâţat curiozitatea. S-a aplecat, a ridicat-o, apoi Ie-a ridicat şi pe celelalte. Cercetându-le una după alta, acolo pe trotuar, şi-a dat seama că este un model grafic al cobzei lăutăreşti, cea despre care îi vorbisem eu lată aşa, cu vreo 30 de ani în urmă, a apărut la noi, din cele câteva foi de pe trotuar, Şcoala de Cobza a lui Victor Botnaru.
Mai întâi a studiat cobza el însuşi, apoi a impus-o membrilor Tălăncuţei. Ca să se poată apropia definitiv de această nouă dragoste a sa, Victor a urmat aspirantura la renumitul folclorist Petru Stoianov, iar mai târziu cu Victor Ghilaş, ambii fiind dascăli cu literă mare. Pe de altă parte, şi învăţăcelul lor, în virtutea capacităţilor sale, a fost unul singular, unic, urmând să devină şi el dascăl de cobză, cel mai bun la ziua de astăzi. Este un muzician fenomenal, un Orfeu al plaiului nostru, dar, spre deosebire de mitologicul Orfeu, care îi vrăjea pe cei din jur cântând doar la un singur instrument, la liră, Victor Botnaru cântă la toate, cu excepţia celor de suflat.
Violoncelul este instrumentul lui de bază, pe care l-a studiat la Conservator, iar celelalte - vioara, cobza, chitara, balalaica, ocarina, tilinca, fluierul simplu, fluierul îngemănat, cimpoiul, chiar şi pianul Ie-a îmblânzit cu darul său. Arta de a cânta cu măiestrie la toate aceste instrumente dumnezeieşti a demonstrat-o în repetate rânduri pe scenele naţionale şi străine. Ba chiar a inventat el însuşi un instrument, pe care i-am sugerat să-l numească victorofon, după exemplul lui Liubomir lorga cu iorgafonul său. Este un produs al curiozităţii şi creativităţii - o îmbinare de câteva instrumente de suflat implantate într-un bostan uscat, din care este scos miezul, şi din care iese un sunet şi o vibraţie nemaipomenită. Datorită lui Victor Botnaru, a devenit posibilă realizarea unui mare vis al meu: să readuc la Tâlăncuţa stilul de acompaniament tradiţional. În virtutea acestui fapt, am putea spune că, prin ceea ce face şi cum o tace, el întrucnipeaza universul instrumental al Tălăncuţei. În general, nu există cântăreţ pe care nu l-ar putea acompania la un instrument oarecare. O ştiu toţi cei din domeniu şi deseori îl solicită să participe la diferite concerte. Face un tot organic, firesc cu orice instrument şi cu oricare artist. Ca să vă puteţi da seama de nivelul profesional al măiestriei sale interpretative, voi spune că poţi să-l trezeşti pe neaşteptate din somn şi, peste un minut-două, va lua instrumentul în mâini şi te va acompania în tonalitatea necesară. Este un artist mare, cu un gust ales şi o estetică rafinată. Însă are şi un cusur esenţial: este excesiv de simplu şi modest - altminteri, ca şi noi ceilalţi, care ne foim în jurul lui sau alături de dânsul.
Nicolae Gribincea este altă fire şi, respectiv, altă faţetă a Tălăncuţei. Nu a făcut studii muzicale niciodată, alegându-şi cariera de dansator şi chiar dansând câţiva ani la „Mioriţa". La Tălăn-cuţa, tot pe la începuturi, l-a adus vocea puternică şi expresivă de tenor, auzul foarte bun, memoria absolută şi dorinţa de a încerca să le aplice într-un careva mod. La început, n-avea intonaţie, deoarece, cât timp a dansat, şi-a deformat muşchii abdomenului, din care cauză îi tremura vocea.
Credeam că asta îl va descuraja, dar am greşit. S-a întâmplat contrariul: el s-a ambiţionat să scape cu orice preţ de această meteahnă. Atunci când i-a reuşit, s-a descoperit că are un anumit sistem de vocalizare, că simte foarte bine ornamentica melodiei. Acum face tot ceea ce face mai bine decât mulţi dintre profesioniştii cu studii la Conservator sau la Academie, doar cu acele multe daruri de la Dumnezeu, care îl ajută şi îl ridică mai sus decât alţii. Ele îl fac să încerce, cum deseori ne exprimăm, să cuprindă necuprinsul. Şi izbândeşte multe.
Dintre acestea multe, volumele Tăpănuţa cea de aur (cântece pe motiv folcloric pentru copii de toate vârstele, începând de la sugari, cântece şi jocuri cu noţiuni şi principii de etnopedagogie populară, parte culese în timpul expediţiilor, parte compuse chiar de el, în baza tuturor rigorilor de specialitate) şi învredniceşte-mâ, Doamne (cântece cu tematică religioasă, versuri şi muzică semnate de el) completează în mod esenţial nesecata lui energie creativă şi rudenia sufletească cu tot ce ţine de neamul său.
Experienţa de dansator l-a ajutat să-şi creeze un stil al său de prezentare scenică, acesta fiind o îmbinare spectaculoasă de cântec şi dans. Dar ce fel de dans?! Tot de acolo, din vremile strămoşilor noştri! Mergând în expediţii - repertoriul Tălăncuţei din expediţii l-am adus! - uneori, îi întreba pe informatori dacă nu ţin minte vreun dans din tinereţea lor. Unii ştiau un dans întreg, alţii doar o mişcare-două. Şi Nicolae, având şcoală de notare a cineticii dansului, încetul cu încetul, a reuşit să înregistreze cu acele simboluri care fixează figurile, vreo 300 de variante de dans, specifice limbajului nostru coregrafic tradiţional, dar necunoscute sau foartre puţin cunoscute de generaţiile de tineri : Calipanca, Catin-cuţa, Cărăghiţa, Ciubota, Dubălăreasa, Hulubiţa, Mărunţica, Sfredeluşul, Uşanca, Vengherca, Voinava şi câte multe altele!
Doar specialiştii în folclor pot percepe nepreţuita lor valoare! De aceea, i-am zis şi lui: „Nicolae, eşti omul cântecului popular, nimeni n-o pune la îndoială, dar nu te îndepărta de dans, pentru că eşti şi al dansului. Ai putea face atâtea pentru promovarea lui!". Am ţinut să-l orientez anume în această direcţie, fiindcă, avansând în timp, am pierdut foarte multă substanţă autentică din coregrafia noastră populară, bogată în dansuri funcţionale, tematice, şi, cu regret, lăsând ca în locul lor să urce în scenă, dar şi să se răspândească prin sate formule născocite, modernizate. În ultimii ani, în mod serios de această problemă se preocupă doar Antip Ţarălungă. Sunt extrem de mulţumit că i s-a alăturat şi tălăncistul Nicolae Gribincea.
Cei care în seara de 5 noiembrie curent au asistat la serata jubiliară a celor doi, au avut şi prilejul să asculte şi să vadă ansamblurile de bărbaţi Haiducii (Colegiul deTransport) şi Plăieşii (Pretura Botanica), ambele diriguite de Nicolae. Pe parcursul anilor, a organizat pentru liceeni şi tineret mai multe formaţii folclorice, inclusiv un ansamblu de militari. Din ceea ce înregistrăm în timpul expediţiilor, selectează ce-i pare mai interesant şi promovează, prin intermediul acestor colective, - de altfel, cum fac toţi tălănciştii, - pentru că propagarea pe toate căile posibile a folclorului muzical autentic este una din principalele direcţii ale activităţii noastre. Dar formaţia care îl reprezintă în totalitate pe Nicolae Gribincea este Plăieşii. El fiind specialist principal cu probleme de cultură la Pretura Botanica, a adunat, unul câte unul, mai mulţi tineri talentaţi din acest sector, unii originari de prin sate, deci, nestrăini folclorului muzical, fami-liarizându-i cu dansul şi cântecul nostru autentic, anume cel care ne reprezintă cu adevărat matricea artistică. La ziua de astăzi, Plăieşii, pe care îi putem numi şi la propriu, şi la figurat o valoroasă operă a lui Nicolae Gribincea, are un repertoriu vocal şi coregrafic inedit, punctul forte fiind dansul. Ca etnomuzicolog, consider că poate fi etalat, fără nici o exagerare, drept unul dintre cele mai bune ansambluri, poate chiar unic, de acest gen, în tot spaţiul românesc. Însuşi Nicolae, când apare în scenă, cu mustaţă, în căciulă de miel, tras ca prin inel, parcă-aş avea în faţa ochilor un prototip al ciobanului din Mioriţa...
Ce-аi făcut, de fapt, aceşti doi mari artişti - Victor Botnaru şi Nicolae Gribincea? Au redirecţionat spre veşnicie estetica lumii de astăzi. Am putea spune şi altfel: ei, prin această autentică creaţie, pe care o reînviază, o scot la lumină din bezna uitării, orientează lumea spre originile sale. E ca şi cum ne-ar ajuta să-i vedem la chip şi la suflet pe buneii şi străbuneii noştri, zidiţi în humele străbune.
Şi cui oare nu-i este dor de bunei?!
Autor: Andrei Tamazlâcaru
Rev. Moldova. – 2011. - Noiem.- Dec.- Pag. 22-27.

COVORUL TRADIŢIONAL - PARTE DIN MATRICEA NOASTRĂ CULTURALĂ

În ultimii ani, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală şi-a intensificat activitatea de salvgardare a covoarelor vechi, mizând, în primul rând, pe sentimentul patriotismului şi pe cel al proverbialei generozităţi a poporului nostru. Apropo, câte cineva poate mai ţine minte că am lansat un apel către populaţie - „Intră în istorie, dăruind muzeului un obiect", cu susţinerea logistică a Companiei Publice Teleradio-Moldova. Imaginaţi-vă - datorită acestui apel, patrimoniul muzeului s-a îmbogăţit cu peste trei mii de bunuri culturale, între care mai mult de 50 de covoare vechi, unele dintre ele cu valoare de unicitate.
Muzeele fac tot posibilul pentru a conserva cât mai multe ţesături ornamentale, a cerceta şi a promova tradiţia covoarelor. Actualmente, muzeul nostru deţine o impunătoare (sub raport istoric, valoric şi reprezentativ) colecţie de covoare moldoveneşti -în jur de 1570. Ce-i drept, între acestea se regăsesc şi cele păstrate altă dată în fondurile Muzeului Naţional de Artă a Moldovei (intrate în 1999), şi cele din patrimoniul fostului Muzeu de Arheologie şi Etnografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (intrate în 2008).
Este un lucru foarte important, pentru că, după anul 1991, odată cu deschiderea hotarelor, a început marele exod în lume al covoarelor noastre. Cum întotdeauna se întâmplă în asemenea situaţii, în Moldova au început să vină şi căutători (cumpărători) de valori patrimoniale. Actualmente, n-a rămas nici un sat cu tradiţii în ale ţesutului în care să nu fi fost o echipă sau mai multe de agenţi pentru achiziţionarea covoarelor. Au fost cumpărate cu preţuri infime sau schimbate pe covoare persiene zeci, iar uneori sute de covoare din acelaşi sat. La început, - cele mai vechi şi cele mai valoroase ca realizare artistică, apoi şi cele mai târzii, influenţate de decadenţă. Din discuţiile pe care le-am avut în teren am aflat că primii colecţionari au fost italienii, apoi turcii, francezii, americanii etc. Astăzi, o bună parte din aceste bunuri culturale pot fi vizualizate cu ajutorul lnternet-ului, accesându-se paginile web ale expoziţiilor şi magazinelor specializate în comercializarea covoarelor. Încercaţi, şi veţi rămâne surprinşi de mulţimea covoarelor noastre aflate în afara hotarelor republicii. În ţările Occidentului şi în Statele Unite ale Americii, prin intermediul galeriilor, muzeelor şi colecţiilor personale, a fost inclus în aşa-numitul circuit social un număr impunător de covoare moldoveneşti. Cele de o vechime respectabilă, ţesute în spaţiul de la est de Prut, sunt numite covoare basarabene (Bessarabian Carpets, Bessarabian Rugs, Bessarabian Kilims), pentru a fi identificate mai uşor din ansamblul covoarelor specifice Moldovei istorice, cu care ele se aseamănă. Ştiţi ce se întâmplă cu ele prin străinătăţi? Cele de valoare absolută sunt transmise în galerii, la licitaţii, şi încep să circule ca bunuri culturale de înaltă apreciere. O altă parte din ele, valoroase şi acestea, sunt pur şi simplu tăiate, iar fragmentele obţinute utilizate la tapetarea unor piese de mobilier, a poşetelor de damă, a pernuţelor de mobilă, astfel pierzându-şi marca de covor basarabean. Dar ceea ce n-am spus până acum, iar acum pot să spun, e faptul că multe covoare de-ale noastre, preţioase şi ele, însă considerate că nu au o înaltă ţinută artistică, sunt pur şi simplu distruse prin mărunţire, ca mai apoi lâna lor să fie refolosită, fiind amestecată cu fibre sintetice locale. Ulterior, din această materie primă cu o componentă naturală (a noastră) este fabricat alt gen de covoare. E barbar de real...
În aceste circumstanţe, muzeele fac tot posibilul pentru a conserva cât mai multe ţesături ornamentale, a cerceta şi a promova tradiţia covoarelor. Actualmente, muzeul nostru deţine o impunătoare (sub raport istoric, valoric şi reprezentativ) colecţie de covoare moldoveneşti - în jur de 1570. Ce-i drept, între acestea se regăsesc şi cele păstrate altă dată în fondurile Muzeului Naţional de Artă a Moldovei (intrate în 1999), şi cele din patrimoniul fostului Muzeu de Arheologie şi Etnografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (intrate în 2008). Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei are în patrimoniu peste 200 de piese, iar pe locul trei se situează Complexul Muzeal Orheiul Vechi, cu peste 60 de covoare. Ca să facem un total la nivel de republică, trebuie să mai adăugăm cele 500 de piese conservate de celelalte muzee, raionale şi săteşti. Deci, la acest moment avem luate la evidenţa muzeală de stat aproximativ 2 330 de covoare vechi ce ţin de secolele XVII-XX. Consider că este un număr mic în comparaţie cu bogata şi importanta tradiţie a covoarelor în cultura noastră.
Covoarele înseamnă mult mai mult decât obiecte textile pentru împodobit interiorul locuinţei. Prin intermediul ţesutului ales meşteriţele au concentrat în covoare foarte multă informaţie istorică, artistică, socială, prezentând-o într-un limbaj artistic înţeles de toţi membrii comunităţii tradiţionale. Mai puţin aceste valori sunt percepute, înţelese şi preţuite la noi acasă acum de cei care moştenesc vechile covoare.Treptat, e posibil că şi societatea noastră va începe să le uite... Ar putea fi prea târziu să se mai facă ceva. Târziu, în sensul că nu vom avea aceste bunuri culturale, deoarece prea puţine femei mai ţes covoare. Exodul covoarelor basarabene a început în secolul al XlX-lea, dar atunci, chiar dacă şi erau scoase peste hotare multe covoare valoroase, la fel de multe erau ţesute. Acum domeniul se pierde irecuperabil, devine istorie.
Cu atât mai preţioasă este fiece ţesătură rămasă în ţară. Dar pentru a le face să lucreze în folosul societăţii, trebuie să schimbăm stereotipul că obiectele vechi sunt inutile. Vechimea înseamnă valoare. Iar obiectele de artă populară din care fac parte vechile covoare sunt la cel mai mare preţ! La cel mai mare preţ, dar nu pentru a le vinde, ci pentru a le păstra aici, acasă. Covoarele merită să fie reconsiderate atât în spaţiul privat, căci dintotdeauna au contribuit la ridicarea prestigiului familiilor în comunitate, cât şi în cel public, prin intermediul muzeelor. Orice exponat de muzeu solicită o permanentă supraveghere şi îngrijire, iar fiind vorba despre covor, trebuie să precizez că această grijă e una cu totul aparte.
Materia primă - fibrele de lână -din care e confecţionat, nu este dintre cele mai rezistente, în plus, mai are şi un duşman năprasnic, molia, aşa încât şi noi, muzeografii, la fel ca bunele gospodine, periodic scoatem la aer covoarele. Adică, le aspirăm, le sorim, le periem, le curăţăm de pete, la necesitate - le restaurăm, le întărim pe pânză. După aceasta le expunem, pentru a putea fi admirate. De fiecare dată expunem alte piese, ca vizitatorii să le vadă cât sunt de frumoase, variate, atractive. Le-am expus şi cu prilejul sărbătoririi celor 20 de ani de independenţă ai Republicii Moldova, dat fiind incontestabilul fapt că şi cultura populară este o piatră de fundament în definirea etnicităţii unui popor.
Ţesutul covoarelor este de vechime imemorabilă în cultura noastră. Face parte din devenirea şi afirmarea noastră identitară, exprimând elocvent şi convingător spiritul creator al poporului. Fireşte, pe parcursul timpului, meşteşugul alesului de covoare a evoluat, trecând prin mai multe etape de ascensiune, regres şi revigorare. A asimilat, precum e şi firesc, unele influenţe străine, în primul rând, tradiţia covoarelor orientale, aduse din Turcia. Însă, deja la a doua sau la a treia reluare a acestor motive, ele deveneau de nerecunoscut. Femeile preluau motivele şi le transpuneau aşa cum simţeau că e mai bine, conform unui ritm local inconfundabil, care păstrează caracterul naţional. Pentru că felul nostru de a stiliza motivele şi de a le amplasa în contextul covorului este foarte specific, foarte cald, foarte echilibrat, unul care dă voie motivului să plutească liber pe câmpul înrămat de chenar. Pe când în tradiţia orientală găsim o concentrare enormă şi o stilizare sacadată, rece a motivului, specifică felului de a gândi al acestor popoare.
Am trecut şi prin alt gen de influenţă. Să zicem, când în a doua jumătate a secolului XIX au apărut în piaţă componenţii chimici de anilină produşi de nemţi, care, dorind să-i realizeze cât mai repede şi mai profitabil, imprimau pe ambalajul acestor vopsele nişte modele de covoare, - cum ne-am exprima astăzi, în scopul de a face reclamă producţiei lor. Pentru unele dintre femeile noastre aceste modele au devenit o sursă de inspiraţie. Dar şi în acest caz nu a fost o confruntare forţată a tradiţiei, ci o asimilare treptată a unor forme care erau ale timpului respectiv. Adică, ţesătoarea nu avea altceva de făcut decât să ţină cont de noile motive, pentru că lumea le prefera, însă ea le transpunea în maniera locală a ţărancelor noastre. Şi tocmai datorită faptului că tradiţia locală a fost puternică şi a fost mereu perfecţionată, îmbogăţită pe seama altor tradiţii, astăzi vechile noastre covoare sunt atât de preţuite pe mapamond. Uneori, sunt mult mai preţuite în afara ţării noastre, decât în interiorul ei.
Ce facem ca să păstrăm rostul covorului tradiţional în cultura noastră modernă? Mai multe generaţii au lucrat enorm de mult, plăsmuind o irepetabilă gândire artistică şi plastică, elaborând şi şlefuind motive ornamentale sau compoziţii ornamentale, modele decorative. Mă întreb şi vă întreb: care este prezentul şi viitorul acestei remarcabile arte, altfel spus, a acestor bunuri culturale, care se îndepărtează tot mai mult de matricea noastră? Îmi răspund şi vă răspund: prezentul este trist, viitorul este sumbru... Actualmente, avem câteva ateliere mici amplasate la Tabăra, Orhei, şi la Comrat, unde - fiţi atenţi! - se ţes covoare din materie primă adusă din Turcia, după modele turceşti. Cele mai frumoase tradiţii ale covorului nostru le continuă doar două meşteriţe: Ecaterina Popescu din Clişova Nouă, Orhei, şi Elena Spinei din Maximovca, municipiul Chişinău.
Noile condiţii economice din ultimii douăzeci de ani au favorizat sau, dacă vreţi, au stimulat dezvoltarea oieritului particular şi, astfel, în sate se acumulează mari cantităţi de lână, de pielicele de cârlan, piei de oaie, pe care oamenii nu prea ştiu la ce să le folosească. în cel mai bun caz, le vând aproape pentru nimic unora, nu se ştie cine, care vin să le achiziţioneze numai ei ştiind pentru ce sau pentru cine. Pentru că timpul ne-a demonstrat - acolo, unde nu lucrează ai noştri, vor veni alţii, din afară, şi vor folosi în continuare, pe doar câţiva bănuţi, munca oamenilor de la noi.
E un mare păcat că astăzi, când avem experienţa înaintaşilor noştri, când avem acces la atâtea deschideri tehnologice, nu conjugăm practica milenară a strămoşilor cu aceste realizări, pentru a face şi noi lucruri frumoase. De mai mulţi ani copiem pe hârtie sau fotografiem vechi covoare foarte valoroase ca realizare artistică, dar care sunt foarte deteriorate şi nu mai pot fi demonstrate. Pentru a păstra în circuitul valorilor aceste mostre de design, ce ţin de patrimoniul nostru cultural, pentru că au fost create de mai mulţi meşteri, este necesar ca Ministerul Culturii să elaboreze un program de stat privind salvgardarea acestui patrimoniu. Să plaseze meşterilor comenzi pentru a repeta cele mai valoroase covoare etnografice (vă asigur, sunt capabili să le execute foarte bine!), dintre care două-trei să fie expuse în sala de şedinţe a Parlamentului, două-trei - la Guvern, altele - la MoldExpo, apoi şi la ambasadele noastre, pe care le avem în atâtea şi atâtea ţări, pentru ca,împodobindu-şi cu ele interiorul, prin aceasta să le promoveze în ţară şi străinătate ca valori naţionale, căci anume valori naţionale sunt!!!
Acest mod de promovare a lor pe plan naţional şi internaţional deschide noi căi de revigorare a străvechiului nostru meşteşug şi prin contribuţia oamenilor de afaceri - atât de la noi, cât şi de prin alte părţi. Acum, mai mult ca oricând, merită să se investească în această activitate. Pentru că n-am întâlnit încă un compatriot care să fie indiferent faţă de covoarele noastre.

Buzilă, Varvara. Covorul tradiţional - parte din matricea noastră culturală // Moldova: revistă de cultură şi dialog social. - 2011. - (noiem.- dec.). - P. 14-19.

Sportul în Basarabia interbelică : istoria fotbalului

1926 Meciul dintre echipele Mihai Viteazul Chisinau si Mihai Viteazul Tighina 3-1

Privită dinspre Bucureşti, istoria sportivă a Basarabiei în cadrul celei a României Mari este mai degrabă istoria unei integrări eşuate. Dar, dincolo de competiţii, campioni şi rezultate în sine, istoria sportivă a Basarabiei este un studiu de caz extraordinar asupra condiţiilor necesare unei vieţi sportive efervescente: industrializare, urbanizare, căi de comunicaţie, identitate etnică şi de grup, determinare personală şi, desigur, voinţă politică.
Scriind O alergare de cai, Costache Negruzzi (1808-1868) ne-a lăsat, poate involuntar, un exemplu excelent despre apariţia sportului modern, în secolul al XIX-lea. Distracţie (în engleză: „sport“) a celor suficient de bogaţi cât să îi facă pe alţii să muncească pentru ei, întrecerea dotată cu premii mai mult sau mai puţin simbolice era un prilej de etalare a succesului economic sau politic.
Meci amical între „Mihai Viteazul“ Chişinău şi Politehnica Timişoara (1-0), desfăşurat la Chişinău în 1927. Politehniştii sunt în tricouri cu dungi

Hipodromul, creat cu scopul de a îmbunătăţi rasele de cai pentru utilizarea în armată, era un loc de întâlnire al familiilor bogate şi influente. Oamenilor simpli nu li se interzicea prezenţa, dar locurile lor erau atent separate de tribunele în care lua loc elita. În umbra alergărilor de cai, fotbalul apăruse la sfârşitul secolului al XIX-lea în Rusia ţaristă. Neînţeles la început, acesta era practicat de străinii (de obicei englezi sau germani) angajaţi în industrie sau în marile companii comerciale.
Harta cluburilor de fotbal surprinde legătura dintre centrele industriale şi de exploatare a resurselor subsolului, comerţul cu cereale prin Marea Neagră sau, pur şi simplu, cosmopolitismul St. Petersburgului şi al Moscovei. Educaţia fizică nu avea o poziţie importantă în sistemul şcolar din Basarabia, prin statutul de personal didactic auxiliar (cu salarizarea aferentă) ce era rezervat maeştrilor de gimnastică. E drept, situaţia era întrucâtva similară Vechiului Regat, dar iniţiativa privată era mult mai puternică la Bucureşti sau la Iaşi.

Echipa de fotbal Mihai Viteazul Tighina, in anul 1927, in tricouri de culoare deschisa.

Anii ’20: „Fulgerul“, „Mihai Viteazul“ şi „tripleta Vâlcov“.
La 23 septembrie 1923, apărea la Chişinău, sub direcţia lui Gh. I. Dimitriu, periodicul „Sport. Revistă sportivă şi literară“, în care se puteau citi câteva articole programatice interesante – precum posibilitatea de a vindeca prin cultură fizică rănile Primului Război Mondial, ideea de a integra exerciţiul fizic în pregătirea intelectuală sau faptul că o ţară civilizată se remarcă şi prin numărul de femei care practică, fără a fi dezonorate social, exerciţii fizice.
În anii 1920, multe dintre ştirile din Basarabia au apărut în cotidianul „Comedia“, dedicat artelor spectacolului şi sportului. Acest lucru se datora unui corespondent local harnic, P. Crihan, care semna uneori cu pseudonimul Rex-Ball. Arbitru de fotbal, acesta semna şi cronicile partidelor la care asista. Nu era un caz unic în epocă, mulţi dintre sportivi îşi încercau şi condeiul de cronicari. Tot P. Crihan încercase să popularizeze, printr-un articol apărut în revista „Şcoala“, mişcarea cercetaşilor, ce îmbina pregătirea premilitară cu excursiile culturale şi jocurile sportive.
Manifestare sportiva la Chisinau. Echipele de fotbal Sporting si Mihai Viteazul din Chisinau.

Dar „Comedia“ avea şi un program politic: sprijinea deschis iniţiativele de reformare (chiar desfiinţare) a Federaţiei Societăţilor de Sport din România (F.S.S.R.). Organism sportiv naţional creat în 1912 după model francez, ca uniune de cluburi sportive cu drepturi egale, împărţite în comisii centrale şi regionale după discipline, F.S.S.R. avea o problemă structurală: fondurile obţinute erau controlate de cluburile de fotbal, în special de cele din Bucureşti, Ardeal şi Banat, adică de „nucleul dur“ al sportului-rege românesc. Neînţelegerile notorii dintre acestea blocau accesul cluburilor din regiunile mai puţin dezvoltate sportiv, adică şi din Basarabia. Acestea aveau de obicei o componentă etnică preponderent românească, fapt folosit ca argument în sprijinul reformării sistemului.

„Fulgerul“ era echipa de fotbal sprijinită direct de cotidianul „Comedia“. Dar acest club nu era unul după modelul vremii: pe atunci, un grup de prieteni forma o echipă. Unul dintre ei devenea căpitan, antrenor, preşedinte. Pusă sub comanda căpitanului Sever Slătinescu, „Fulgerul“ era, în realitate, o reprezentativă a armatei: jucătorii chemaţi pentru stagiul militar erau cei care îi îmbrăcau tricoul. O decizie politică (luată, se spune de către viitorul Carol II, deşi nu este nimic sigur) a făcut din „Fulgerul“ o echipă menită să facă propagandă sportivă în Basarabia. Internaţionalii Mihai Taenzer sau Adalbert Stroek se numărau printre vedetele echipei, „Mihai Viteazul“ era, spre deosebire de „Fulgerul“, una dintre echipele basarabene autentice. Apărută în 1920, în 1924 era deja cea mai bună şi cea mai iubită echipă a regiunii. Cu „tripleta Vâlcov“, formată din fraţii Nicolae sau Colea (1909-1970), Petre sau Petea (1910-1942) şi Vladimir sau Volodea (1916-1952), „Mihai Viteazul“ reprezenta, de fapt, Basarabia în campionatul naţional, organizat pe atunci în sistem cupă şi nu serie. După un meci jucat la Chişinău contra celebrei Venus, fraţii Vâlcov au fost transferaţi la Bucureşti. Petea a murit pe front, Volodea a fost învins de tuberculoză, dar Colea a devenit antrenor, conducând chiar şi echipa naţională a României.
De ce n-a fost Basarabia prezentă în peisajul sportiv al României interbelice

În deceniul 1930-1940, Basarabia aproape că a dispărut din atenţia presei sportive bucureştene: ştiri puţine, despre partide locale, au înlocuit disputele aprige din anii 1920. Şi totuşi, sport a existat, mai ales la Chişinău unde erau înregistrate, în 1940, nu mai puţin de 9 cluburi, dar şi la Reni, Tighina, Călăraşi-Lăpuşna, Ismail, Orhei, Arciz, Bairamcea, Bălţi, Bolgrad, Cahul, Cetatea Albă, Chilia Nouă, Eichendorf, Mannisburg şi Marianca de Sus.

Fotbalul, atletismul, tenisul, tenisul de masă, hipismul şi automobilismul erau disciplinele cele mai practicate. Se remarcă două aspecte: atletismul era preferat de grupările de la Arciz, Eichendorf, Mannisburg, colonii germane înfiinţate în perioada ţaristă. Tenisul de masă era un apanaj al cluburilor evreieşti, deoarece nu presupunea costuri mari şi nici o periculoasă expunere publică. Aceste cluburi au reuşit totuşi să organizeze o „Macabiadă“ la Chişinău în 1932, reunind, alături de gazde, sportivi evrei din Focşani, Cernăuţi, Iaşi, Bălţi, Călăraşi, Tighina şi Bucureşti în întreceri de volei, ping-pong, gimnastică, tenis, atletism, fotbal.

Care au fost însă cauzele absenţei Basarabiei din peisajul sportiv al României interbelice, dat fiind că au existat şi voinţă şi mijloace? S-a demonstrat că sportul are un impact deosebit în comunităţile industriale, unde există o doză de timp liber ce poate fi petrecută fie ca practicant, fie ca spectator sportiv. Pentru a asigura dezvoltarea locală este nevoie de contacte externe, iar acestea reprezentau o mare problemă. Situaţia căilor de comunicaţie a fost un impediment major, într-o vreme în care sistemul de serii în competiţiile sportive interne era alcătuit în funcţie de reţeaua de căi ferate. Izolarea pe plan internaţional era o altă problemă, vecinătatea cu U.R.S.S. împiedicând aranjarea unor întâlniri externe. Izolarea sportivă a fost surprinsă şi în literatură: nici chiar vilegiaturiştii de la Bugaz, descrişi de Radu Tudoran, nu erau cu toţii şi cu totul cuceriţi de sportul modern.

Autor: Bogdan Popa
http://historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sportul-basarabia-interbelica-povestea-unei-integrari-esuate

Gherman Pântea, primar

Cum un mareşal sovietic l-a salvat de la moarte pe primarul român al Odessei în 1941


În perioada Campaniei din Est, România a administrat teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit Transnistria, inclusiv oraşul Odessa. Primar general al oraşului – cel mai important port sovietic la Marea Neagră – a fost basarabeanul Gherman Pântea. În acelaşi timp, guvernator civil al Transnistriei a fost profesorul Gheorghe Alexianu.
După încheierea războiului, autorităţile sovietice au insistat ca personalităţile implicate direct în administrarea Transnistriei să fie condamnate ca şi criminali de război. Astfel, Gheorghe Alexianu a fost condamnat la pedeapsa capitală, fiind executat împreună cu Mareşalul Ion Antonescu. După logica sovieticilor, se aştepta ca şi Gherman Pântea să aibă parte de acelaşi tratament, date fiind atrocităţile comise pe timp de război de către autorităţile germane şi române împotriva populaţiei civile a Odessei, a comuniştilor şi a partizanilor din catacombe, dar mai ales a evreilor. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Cum a fost posibil ca Pântea să scape neexecutat, ştiindu-se că sovieticii nu iertau pe nimeni în asemenea cazuri? Mai cu seamă că primarul Odessei a fost şi membru marcant al Sfatului Ţării, numit organ „contrarevoluţionar” de sovietici, care ar fi contribuit la „trădarea intereselor populaţiei basarabene” şi unirea ei cu România... Răspundem la această întrebare în cele ce urmează.

Gherman Pântea s-a născut la 14 mai 1894 în comuna Zăicani, plasa Râşcani din judeţul Bălţi, în familia avocatului Vasile Pântea. A încheiat ca premiant şcoala primară din localitate, apoi a urmat şcoala medie din Glodeni, mai târziu – Şcoala Normală din Cetatea Albă. În plin război mondial, în 1915, şi-a încheiat studiile şi a fost repartizat la şcoala de ofiţeri din Kiev, devenind în scurt timp, la 1 decembrie 1915, sublocotenent. A fost repartizat ca traducător în cadrul Armatei a 4-a ruse de pe frontul român, cu sediul la Roman. După revoluţia rusă din februarie 1917, e devenit delegat, ulterior chiar preşedinte al Comitetului Central executiv moldovenesc al Uniunii soldaţilor şi ofiţerilor, care va veni cu iniţiativa creării Sfatului Ţării. Pântea s-a întâlnit cu Alexandr Kerenski, şeful guvernului provizoriu rus, dar şi cu Lenin, la începutul lui octombrie 1917, pledând în faţa acestora pentru crearea unităţilor militare moldoveneşti. A fost ministru de război în Consiliul de directorial Basarabiei (guvernul) şi a avut un rol important în unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. În interbelic, a fost membru al Partidului Naţional Liberal, primar în câteva rânduri al capitalei basarabene (în 1923, 1927-1928 şi 1932). A avut relaţii bune cu reprezentanţi ai diferitor naţionalităţi din Basarabia, printre care ruşi, evrei, ucraineni şi, deşi nu avea vederi de stânga, cu atât mai mult comuniste, a fost avocatul apărării grupului celor 108 simpatizanţi comunişti, conduşi de Pavel Tkacenko, inculpaţi în organizarea rebeliunii de la Tatarbunar din septembrie 1924.

Campania din Est şi numirea ca primar al Odessei, 1941-1944

Începutul războiului germano-sovietic l-a găsit pe Gherman Pântea la Huşi, în calitate de consilier juridic al generalului Nicolae Ciupercă, şef al Armatei a 4-a. La 14 iulie, când a fost eliberat Chişinăul de trupele sovietice, a revenit pentru scurt timp în capitala Basarabiei. După cum a stabilit istoricul Ion Constantin – care a scris o carte excelentă şi bine documentată despre Gherman Pântea (apărută la editura Biblioteca Bucureştilor în 2010) –, acesta a avut un rol decisiv în salvarea a 98 de persoane din lista celor 100 care urmau să fie executate de către autorităţile române. Pântea a demonstrat că lista e alcătuită de răuvoitori, care voiau să se răzbune pe oameni cu vederi de stânga din capitala basarabeană, dar care, după părerea sa, nu reprezentau un pericol pentru România.

După asediul prelungit al Odessei (august-octombrie 1941), Gherman Pântea a fost numit de către mareşalul Ion Antonescu primar general al oraşului, deşi Gheorghe Alexianu şi alţi funcţionari de la Bucureşti şi din armată nu-l agreau pe acesta din varii motive. Intenţia lui Antonescu a fost însă aceea de a numi în calitate de primar al Odessei un administrator cu experienţă şi totodată un bun cunoscător al limbii şi mentalităţii ruse.

Locuitorii Odessei îl numeau „naş papaşa” (tatăl nostru)

Gherman Pântea admira oraşul Odessa şi spiritul acestei urbe cosmopolite încă din anii în care era elev la Şcoala Normală din Cetatea Albă (1910-1915), oprindu-se în Odessa pentru câtva timp de fiecare dată când mergea acasă cu trenul. Nu s-a gândit totuşi niciodată că ar putea să devină edilul oraşului pe care nu-l mai văzuse de 24 de ani. O dată numit primar general, Pântea a restabilit în timp record transportul, aprovizionarea cu apă şi buna funcţionare a industriei şi a comerţului. În două luni de zile a repus în funcţiune staţia electrică, graţie negocierii cu inginerii sovietici rămaşi în oraş. Deşi era război, a pus pe picioare peste 2.000 de întreprinderi comerciale şi industriale, care au angajat în câmpul muncii 150.000 de muncitori locali. Bugetul oraşului în anul 1943 a ajuns la suma impunătoare de 170 de milioane de mărci (10.200.000.000 de lei). A redeschis Universitatea şi Opera din Odessa, teatrele, inclusiv pe cel evreiesc, precum şi alte instituţii de educaţie şi culturale din urbe. A alocat în permanenţă fonduri importante pentru populaţia săracă a Odessei, fapt pentru care era foarte mult apreciat de odessiţi, care îl numeau „naş papaşa” (tatăl nostru). A ajutat pe mulţi, inclusiv pe Elena Rudenko, soţia profesorului Rudenko de la universitate şi sora mareşalului sovietic Tolbuhin. Funcţionară la primăria din Odessa, Elena a avut la un moment dat nevoie de o intervenţie chirurgicală, însă, iniţial, renumitul chirurg Pavel Ceasovnikov, rector al Universităţii, a refuzat, pe motiv că nu putea face operaţie surorii unui mare lider bolşevic. La insistenţa lui Pântea, Ceasovnikov a fost de acord să realizeze procedura chirurgicală, salvându-i astfel viaţa Elenei Rudenko.

Explozia şi represaliile

Aruncarea în aer a Comandamentului român, aflat în incinta fostului NKVD regional din Odessa, a avut loc la doar câteva zile după instaurarea administraţiei româneşti în oraş. Gherman Pântea fusese înştiinţat din timp de o cetăţeancă despre faptul că acea clădire fusese minată de trupele sovietice în retragere. Imediat se ordonase o verificare a acestei informaţii. Explozibilul fusese însă bine izolat şi geniştii nu au identificaseră nicio urmă. Dar pe 22 octombrie, la ora 17.35, când în clădire se adunau ofiţeri români şi germani de rang înalt pentru o şedinţă lărgită, edificiul a fost aruncat în aer, pierind în explozie peste 100 de persoane.

În urma acestei explozii, până a veni ordine exacte de la Bucureşti, conducerea militară românească, împreună cu cea germană, a ordonat spânzurarea a 450 de persoane nevinovate, majoritatea acestora fiind evrei. Mai mult, a fost dat ordin de evacuare a întregii populaţii evreieşti din Odessa în direcţia Dalnik.La acea vreme evreii din oraş numărau aproximativ 50.000 de persoane, dintre care vreo 25 mii luaseră imediat drumul pribegiei după cele întâmplate la 22 octombrie. Pântea a intervenit pe lângă autorităţile militare, afirmând că va fi o catastrofă dacă evreii pleacă din oraş, insistând asupra rolului lor în buna funcţionare a economiei. Ajungând din urmă convoaiele care plecau spre Dalnik, primarul le-a spus că a fost o greşeală şi că se pot întoarce în oraş, iar majoritatea asta au şi făcut.

Între timp, fără a se cunoaşte numărul total al morţilor în urma exploziei, Ion Antonescu a ordonat executarea a 200 de locuitori ai Odessei pentru fiecare ofiţer şi a câte 100 de locuitori pentru fiecare soldat sau civil ucis. Gherman Pântea a protestat vehement, bănuind că Antonescu nu era la curent cu numărul total al persoanelor care urmau a fi executate în operaţiunea de represalii – aproximativ 20.000 de oameni. Dat fiind ordinul primit, conducerea militară a regretat în acest moment că a permis primarului revenirea evreilor în Odessa, spunând că în afara oraşului era uşor să execute 20.000 de persoane; acum era însă imposibil. Astfel, datorită intervenţiei lui Pântea, au fost executaţi numai aproximativ 2.000-3.000 de evrei, dintre cei care nu reuşiseră încă să revină în Odessa. Cu toate acestea, după ani de zile, basarabeanul se simţea vinovat că nu a putut să evite şi moartea acestora: „dar crima mare rămâne crimă, şi faptul rămâne fapt, s-au omorât oameni absolut nevinovaţi; aceasta este cea mai neagră pagină a noastră, care ne-a făcut mare rău, căci am devenit de o cruzime nemaipomenită, noi, un popor bun şi milos, căci aşa este românul din fire”.

Mai târziu, la începutul anului 1942, evacuarea evreilor a fost făcută totuşi, în urma insistenţelor autorităţilor militare, române şi germane în egală măsură, aceştia justificând acţiunea prin iminenţa unui atac sovietic asupra oraşului dinspre Crimeea şi prin comportamentul potenţial neloial al evreilor în asemenea condiţii. Atacul n-a venit însă decât la sfârşitul lui 1943. Numai aproximativ 5.000 de evrei au fost lăsaţi în oraş, aşa numiţii evrei cairami, adică cei care respectau doar sâmbăta ca sărbătoare evreiască, dar care erau percepuţi drept creştini, atât de către populaţia creştină, cât şi de către ceilalţi evrei.

Evacuarea din Odessa, arestarea şi sprijinul nesperat al mareşalului Tolbuhin

În faţa trupelor sovietice care asediau oraşul, Gherman Pântea s-a evacuat din Odessa împreună cu autorităţile române şi germane. Nu înainte însă de a-şi lua rămas bun de la funcţionarii cu care lucrase (peste 12.000), de la studenţii şi profesorii universităţii, precum şi de la conducerea şi muncitorii întreprinderilor pe care le-a sprijinit să-şi reia activitatea după octombrie 1941. Pântea a revenit la Bucureşti, dar, în scurt timp, a trebuit să se ascundă de forţele de ordine comunizante, care l-au dat în căutare. Se spune, astfel, că în prima şedinţă a guvernului Sănătescu, din 24 august 1944 – guvern instaurat după arestarea lui Ion Antonescu o zi mai devreme – Pântea fusese inclus pe lista criminalilor de război la insistenţa generalului Gheorghe Potopeanu, ultimul guvernator al Transnistriei şi deţinător acum a două portofolii, cel de la economie şi cel de la finanţe. În 21 iunie 1946, dosarul lui Pântea a fost însă clasat, la cererea Comisiei Aliate de Control şi, personal, a preşedintelui acesteia; nimeni altul decât mareşalul sovietic Tolbuhin, care i-a mulţumit astfel fostului primar al Odessei pentru că i-a salvat sora de la moarte.

După o scurtă perioadă în libertate, în 1947, Pântea a plecat din nou în clandestinitate din cauza unui alt vechi duşman de-ai săi, Ilie Cătărău, un agent bolşevic basarabean, pe care Pântea l-a expulzat din Chişinău peste Nistru la începutul lui ianuarie 1918. Fostul primar al Odessei s-a ascuns pe la Craiova şi Sibiu, dar mai venea din când în când la Bucureşti cu acte false, fiind în cele din urmă deconspirat şi arestat la 12 decembrie 1949. Judecata a durat trei ani, iar Pântea a fost interogat şi de Alexandru Nicolschi, atunci subdirector al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. A fost înfundat în cele din urmă din pricina a încă doi basarabeni de la care nu se aştepta la un astfel de comportament: Gheorghe Stere, fiul lui Constantin Stere, preşedinte al Tribunalului Suprem al RPR, şi Alexandru Mâţă, agent sovietic în interbelic, ca şi fiul lui Stere, ajuns mare şef sub „democraţia populară” – asta, dacă e să-i dăm crezare românului transnistrean Nichita Smochină care afirmă acest lucru în amintirile sale publicate recent.

Hăituit până la sfârşitul vieţii

Pântea fost încarcerat, pe rând, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Gherla, Piteşti şi Poarta Albă. De data asta, Tolbuhin n-a mai putut să-l ajute; plecase din România în 1947, iar în 1949, la doar 55 de ani, decedase. Fostul primar al Odessei a fost eliberat în 1955 în urma decretului de amnistie, în contextul unei destalinizări timide din România, şi achitat în anul următor. A aflat abia după aceasta că principalul cap de acuzare invocat de tribunal era acela că ar fi fost membru al Comisiei de Evacuare a evreilor din Odessa; ceea ce nu corespundea adevărului. Unii evrei au mărturisit în favoarea sa, afirmând că multora le-a salvat viaţa. La şedinţa în care a fost achitat a depus mărturie şi Taisia Arnăutu-Jerebenco, artistă a Operei din Odessa, care a evocat amintirea pozitivă pe care o aveau locuitorii oraşului despre Gherman Pântea.

După ce a fost eliberat şi achitat, Securitatea l-a urmărit în permanenţă, încercând chiar să-l racoleze la un moment dat. Gherman Pântea a refuzat insistent aceste oferte, precum şi utilizarea sa în scopuri propagandistice de către presa oficială. S-a stins din viaţă la 1 februarie 1968 în condiţii suspecte, căzând brusc pe stradă, după ce ieşise din cafeneaua de lângă casă, pe care o frecventa adesea. Constantin Tomescu – fost secretar al cancelariei Basarabiei în perioada interbelică şi profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău – scrie în memoriile sale, păstrate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, că Pântea ar fi fost otrăvit de cineva care nu a vrut ca acesta să participe la manifestarea dedicată împlinirii celor 50 de ani de la unirea Basarabiei cu România; manifestarea era programată să aibă loc la două luni după moartea sa.

Gherman Pântea a scăpat, aşadar, de extrădarea în URSS graţie mărturiilor locuitorilor Odessei, dar şi a intervenţiei sale pentru salvarea de la moarte a surorii mareşalului sovietic Tolbuhin. Iar rolul său în crearea Sfatului Ţării – chestiune care era, până la urmă, de neiertat, de către sovietici – a fost cu totul şi cu totul ignorat, graţie, probabil, apărării grupului Tkacenko în anul 1924. Pântea a fost condamnat însă în România comunistă la şase ani de puşcărie pentru „trădarea clasei muncitoare”. Nu se ştie în acest moment dacă nu cumva condamnarea sa în România nu fusese cerută chiar de Moscova după dispariţia protectorului său, Tolbuhin.

Autor: Igor Caşu
http://historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-un-maresal-sovietic-l-salvat-moarte-primarul-roman-al-odessei-1941

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Hasdeu, un frumos nebun al Arhivelor Româneşti

Într-o vreme în ca re erudiţia istorică şi filologică avea încă un loc de frunte printre genurile literare, scriitorii acelor vremuri aduceau contribuţia lor dezvoltării artistice a literaturii precum şi a metodologiei de cercetare istorică. Dar dintre numele de învăţaţi ai timpului, patru sunt acelea care pot pretinde cu mai multe drepturi a fi luate în considerare. Cel dintâi este acela al lui B. P. Hasdeu, în care conştiinţa artistului n-a încetat niciodată a sprijini pe aceea a savantului.(1)
Întemeitorul lingvisticii, filologiei şi lexicologiei noastre ştiinţifice, Bogdan Petriceicu Hasdeu, s-a născut la data de 26 februarie 1838 la Crăstineşti, în fostul judeţ Hotin. A fost cel dintâi istoric român care a publicat în Arhiva istorică a României,(2) editată tot de el, documente slave şi izvoare ruseşti, poloneze şi sârbeşti(3) privitoare la istoria ţărilor române. B. P. Hasdeu a activat şi în domeniul arhivistic, ocupând funcţia de director general al Arhivelor Statului de la data de 17 mai 1876 până la 1 aprilie 1900.

Un basarabean, în slujba tinerei Românii

Descendent dintr-o veche familie boierească cu preocupări culturale, Haşdeu a primit din familie o cultură aleasă, specifică clasei sociale de care aparţinea. A studiat până în anul 1856 la Viniţa, Rovno, Cameniţa, apoi la Chişinău, unde tatăl său fusese numit profesor. Şi-a continuat studiile la Universitatea din Harkov, în domeniul juridic. Profesorii acestei universităţi i-au insuflat concepţia cercetării metodice, obiecte, bazată pe fapte, utilizată apoi în activitatea sa istorică.
După Conferinţa de Pace de la Paris (18/30 martie 1856), B. P. Hasdeu trece în Moldova, stabilindu-se la Iaşi. În această perioadă în Iaşi, se desfăşurau lupte pentru realizarea Unirii şi pentru crearea unui stat constituţional modern. Hasdeu se implică în lupta unionistă, alăturându-se taberei progresiste, devenind implicit un adept al lui Alexandru Ioan Cuza, al proiectelor sale de modernizare a societăţii şi adversar coaliţiei conservatoriste.(4)
Venit în Moldova în 1856, B. P. Hasdeu a reprezentat o apariţie insolită în peisajul istoriografic românesc, unind o erudiţie fără precedent cu o sclipitoare inteligenţă şi un remarcabil spirit combativ.(5)

Activitate politică

Este numit de către caimacamul Nicolae Conachi Vogoridi judecător la Cahul. În această funcţie activează puţin timp, fiind destituit tot de către Vogoridi pentru că refuzase să devină unealta lui politică. Cu sprijinul lui Cuza este numit la 18 ianuarie 1860 profesor de istorie şi statistică la liceul din Iaşi, precum şi custode la Biblioteca Naţională, apoi bibliotecar al Universităţii (de la 22 ianuarie 1862) fiind retribuit cu suma de 1000 de lei lunar. În anul următor, tot cu sprijinul lui Cuza, este transferat la Bucureşti şi numit la 18 august 1863 membru în Comisia Documentală, instituţie aflată în parteneriat instituţional cu Arhivele Statului.
La propunerea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, el deschide la 14 octombrie 1874 un curs liber de filologie comparată asio-europeană, suspendat mai apoi de către Titu Maiorescu, în calitatea sa de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar la 4 iunie 1876 se redeschide ca urmăre a deciziei lui Gh. Chiţu, noul ministru în funcţie.(6)

Cum a construit Haşdeu Arhivele Statului

Reputaţia sa de cercetător ştiinţific atât în ţară cât şi în străinătate făceau din Hasdeu un candidat pentru funcţia de director general al Arhivelor Statului, post pe care îl va ocupa începând cu data de 17 mai 1876.(7) Tot în acelaşi an Camera Deputaţilor îi crează o catedră proprie la Universitatea din Bucureşti, iar la 13 septembrie este ales membru al Academiei Române, secţia filologie. Recunoaşterea internaţională ca om de ştiinţă este reprezentată de onorurile primite, fiind ales la 1883 membru al Academiei de Ştiinţe din Petesburg, iar în 1895 membru onorific al Academiei din New York.
Publicaţiile cu caracter arhivistic şi documentar ale lui Hasdeu au contribuit la reputaţia sa ştiinţifică, şi la accederea în funcţia de director general al Arhivelor Statului.
Astfel, în 1864 N. Kreţulescu, ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice îi încredinţează sarcina de a umple lacuna ce exista până atunci în organizarea Arhivelor Statului (8)şi de a tipări Arhiva istorică a României – cea dintâi carte a slavisticei la români (9)– din care până la 1876 apar patru tomuri. Materialul documentar editat a fost clasificat astfel: 1. Documente inedite ne-româneşti; 2. Documente inedite româneşti; 3. Documente publice româneşti; 4. Fragmente documentare.(10)
În momentul când B. P. Hasdeu prelua conducerea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, instituţia funcţiona în baza Regulamentului din anul 1872 fiind organizată în două secţii: Secţiunea istorică şi de stat şi Secţiunea Bunurilor publice. Prima secţie era condusă de Eduard Coni, arhivist clasa I şi prelua, păstra şi dădea spre folosire materiale documentare create de instituţiile administrative, legislative şi judecătoreşti, precum şi documente de o importanţa deosebită cum ar fi titlurile de proprietate ale moştenitorilor de bunuri funciare aflaţi în conflict de succesiune conform articolului 750 din Codul Civil. Secţiunea istorică şi de stat conducea în acelaşi timp secretariatul şi biblioteca documentară. Cea de-a doua secţie a D.G.A.S., condusă de D. G. Peşacov prelua, păstra, prelucra şi dădea spre folosite materiale documentare create de aşezămintele ecleziastice, ale căror moşii deveniseră prin secularizare proprietatea statului, titlurile proprietăţilor achiziţionate de stat prin cumpărare, donaţie sau schimb, actele comemorative şi de fundaţie, precum şi sigiliile scoase din uz.(11)
B. P. Hasdeu, din postura sa de director general al Arhivelor Statului, a întocmit o adresă Guvernului, intervenind pentru majorarea salariilor funcţionarilor arhivişti în contextul stabilirii bugetului anului 1886/1887, nefiind însă acceptată de minister.

Situaţia Arhivelor Statului în momentul numirii sale

Materialul arhivistic preluat până în anul 1876 – în cantitate apreciabilă – era adăpostit în camerele şi chiliile de la fosta mănăstire Mihai Vodă, care deveniseră încă de atunci arhipline. Pe lângă aceasta, în câteva camere din acest local mai funcţionau Comisia culorii de verde şi Legiunea a IV-a de gardă civică. La intervenţia lui Hasdeu pentru eliberarea lor, la data de 4 august 1876, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice face cunoscut Arhivelor Statului că vor fi eliberare anul următor, deoarece era nevoie de o rectificare a bugetului Ministerului de Interne în care să figureze banii de chirie pentru imobilile unde se vor muta cele două instituţii. Lipsa de spaţiu pentru depozitarea materialelor documentare rezultă clar din rezoluţia lui Hasdeu pe adresa Ministerului de Interne prin care era anunţat că, datorită reducerii cheltuielilor statului, instituţiile menţionate mai sus nu se vor mai muta: spre ştiinţă, răspunzându-se ministerului că este peste putinţă de a mai primi dosare în depozit, fiind lipsă absolută de local.(12)
Pe lângă lipsa de spaţiu, localul Arhivelor Statului se afla într-o stare deplorabilă, rapoartele repetate ale lui B. P. Hasdeu către minister în acest sens fiind doveditoare. Astfel, într-un raport din 3 februarie 1878 se arată că localul Arhivelor şi, cu deosebire partea în care se conservă actele proprietăţilor statului... este departe de a îndeplini condiţiunile unui edificiu destinat pentru o asemenea preţioasă instituţie, deoarece camerele depozitelor nu numai că sunt aşezate pe beciuri desfundate, dar se poate comunica cu interiorul lor prin nişte galerii şi coridoare seculare care nu prezintă nici o soliditate.(13)
După numeroase intervenţii ale lui Hasdeu, ministerul, abia în martie 1880 anunţă că va trimite pe arhitectul Săvulescu să facă un deviz pentru repararea camerelor eliberate de Comisia culorii de verde, încăperile corpului de gardă şi a localului vechi, precum şi pentru o parte din mobilierul cancelariei. Devizul se întocmeşte însă abia în septembrie şi ministerul aprobă suma de 1500 de lei. Această sumă a ajuns doar pentru câteva tencuieli în camera birourilor, reparaţii de mântuială la o parte din acoperiş şi ceva mobilier pentru cancelarie.
Cu o reparaţie de mântuială şi fără nici un răspuns pozitiv din partea ministerului la numeroasele rapoarte alarmante ale lui B. P. Hasdeu, localul Arhivelor Statului continua să se ruineze. La 30 iulie 1891 s-a prăbuşit tavanul din coridorul camerelor de serviciu, iar la 24 decembrie acelaşi an o furtună a ridicat acoperişul de pe localul corpului de pompieri.
Cutremurul din 29 august 1893 a provocat dărâmarea mai multor rafturi, astfel că peste 100.000 de dosare venind unele peste altele au întrerupt comunicarea în depozite şi ameninţau să se dărâme şi celelalte. Reordonarea dosarelor fiind imposibilă din cauza lipsei de spaţiu, Hasdeu cere ministerului închirierea caselor lui P. Cecropide situate în strada Mihai Vodă. Ministerul este nevoit să acorde închirierea şi după montarea rafturilor se transportă aici o parte din arhiva şi publicaţiile Arhivelor Statului, care se vor păstra aici până la clădirea unui nou local. (14)Ruinarea continuă a sediului Arhivelor Statului şi nenumăratele rapoarte ale lui B. P. Haşdeu privind deteriorarea materialelor documentare determină ministerul să prezinte Camerei Deputaţilor un proiect pentru construirea unui local al Arhivelor Statului în jurul mănăstirii Mihai Vodă şi cere lui Hasdeu la 11 iulie 1881 să se consulte cu arhitectul Al. Săvulescu, dând acestuia şi indicaţiile necesare. Pe 23 martie 1883 este invitat de minister să participe la lucrările comisiei instituite pentru concursul în vederea examinării proiectului pentru localul Arhivelor Statului întocmit de numitul arhitect.
Apreciind materialele documentare la justa lor valoare, Hasdeu manifesta o deosebită grijă pentru conservarea în bune condiţii şi neînstrăinarea lor. La patru luni de la preluarea conducerii Arhivelor Statului, decide ca documentele anterioare anului 1700 să nu fie scoase din Arhive, ci să se elibereze copii legalizate de pe ele, iar toate condicile cu copii de acte ale diferitelor mănăstiri să fie concentrate la bibliotecă sub denumirea de Manuscripte.
Tot în vederea conservării materialelor documentare, Hasdeu comandă la 10 septembrie 1892 un aparat fotografic pentru efectuarea de copii fotografice de pe unele acte istorice importante, devenite aproape ilizibile din cauza vechimii.(15)
B. P. Hasdeu venise la conducerea Arhivelor Statului cu o experienţă acumulată prin munca efectuată direct cu materialele documentare de la Comisia Documentală, unde a indeplinit funcţia de membru şi totodată de translator al documentelor slave. Aşa se explică că în procesul de ordonare şi integrare la fonduri a materialelor documentare se remarcă o deosebită operativitate. S-a străduit ca Arhivele României să devină un centru de cultură pentru elaborarea operelor de istorie, literatură şi folclor după modelul Arhivelor şi bibliotecilor unde cercetase în anii studenţiei. Cea mai frumoasă misiune a Arhivelor este aceea de a înlesni pe bărbaţii de ştiinţă în cercetările lor istorice sublinia Hasdeu.
Faima Arhivelor României creştea peste hotare pe măsură ce Hasdeu edita studii de istorie, filologie şi folclor prin intermediul publicaţiilor Istoria critică a românilor, Columna lui Traian, precum şi în cele trei volume din Cuvente den bătrăni. Arhivele din România (cu toată pasivitatea de care dădea dovadă statul), prin pasiunea şi munca asiduă depusă de Hasdeu , erau cunoscute şi apreciate peste hotare, iar Regatul sârbo-croato-sloven urma să-şi organizeze Arhivele sale după modelul de funcţionalitate al celor româneşti.
Activitatea ştiinţifică a lui Hasdeu în calitatea sa de director general al Arhivelor Statului s-a concretizat în cele trei volume din Cuvente den bătrăni (1878-1881)(16), editatarea Cronicii lui Zilot Românul şi Etymologicum magnum romaniae în 4 volume (1886-1898), ultima reprezentând prima încercare de realizare a unei enciclopedii naţionale.(17) Încredinţarea întocmirii acestei opere s-a datorat unei comisii din cadrul Academiei Române, compusă din Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri şi B. P. Hasdeu. Comisiunea a socotit că între bărbaţii cunoscuţi prin lucrările lor filozofice şi lingvistice, precum sunt d. Bariţiu, Roman şi Quintescu, acela care ar putea duce cu mai multă energie şi succes această sarcină ar fi d. Hasdeu, cunoscut prin lucrările sale lingvistice şi prin cunoştinţele sale filologice declara fruntaşul Junimii, Titu Maiorescu.
Hasdeu editase documente din Arhivele Statului în Arhiva istorică a României (1864-1865), unde mai publicase, împreună cu A. Papiu Ilarian (Tezaur de monumente istorice), într-un număr mai mare documente sau fragmente din biblioteci străine, misiune încredinţată de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice.(18)
Ataşamentul acestuia faţă de Arhive rezultă din propria sa mărturie. În noiembrie 1884 fiind ales deputat de Craiova din partea Partidului Naţional Liberal, declara: Jurnalele au publicat că mi-am dat demisia de la Arhivă pentru a rămâne deputat. E minciună. De Arhivă nu mă las odată cu capul. Mâine mă duc la Cameră, fac un discurs şi-mi dau demisia din deputat. Dacă Camera va refuza, atunci rămân şi deputat şi arhivist.(19)
Activitatea lui B. P. Hasdeu ca director general al Arhivelor Statului a fost una pozitivă. Ea se concretizează în primul rând prin grija pe care a avut-o pentru păstrarea în condiţii bune a materialelor documentare, străduindu-se să procure cele mai adecvate mijloace de conservare existente, să se construiască un local corespunzător, precum şi în acţiunea întreprinsă pentru înapoierea materialelor împrumutate. Este cel dintâi conducător al Arhivelor care depistează materiale documentare privind istoria României în arhivele străine şi obţine copii de pe ele, care au fost publicate, nefiind păstrate în depozitele Arhivelor Statului. Din iniţiativa lui s-a creat colecţia de manuscrise, formată din toate condicile de documente în copii sau original ale aşezămintelor clericale.
Istoricul este un ouvrier şi un artist totdodată, scrie el în 1865, în prefaţa primei ediţii a lui Ioan-vodă cel Cumplit. Acel interesant text notează principiile artei sale de istoric, atent nu numai la critica documentelor, dar şi la compunerea lor în întreguri care să aibă o perspectivă şi un colorit. (20)Prin Ioan-vodă cel Cumplit, Istoria toleranţei religioase în România (1868 - ed. II) şi mai ales prin Istoria critică a românilor (din care nu au apărut decât două volume – 1873, 1875) Hasdeu a contribuit la deschiderea unor noi orizonturi de cercetare şi la diversificarea metodelor de cercetare, metoda analogică a lui M. Kogălniceanu fiind înlocuită cu cea experimentală, caracterizată de tendinţe comparatiste şi implicare integraţionistă în istoria generală. (21)În Istoria critică a românilor Hasdeu a dovedit extraordinara sa pregătire de istoric, adâncind, sub toate raporturile fundamentele istoriei naţionale prin puterea de sesizare a faptelor dar şi prin folosirea unui număr foarte mare de izvoare.(22)
Opera sa se situează în întregime în contemporaneitate şi reprezintă concepţia istorică şi politică a vremii. Realizată artistic, opera ştiinţifică a lui Hasdeu poate fi caracterizată drept exponenţială vremii sale. (23)Autoritatea ştiinţifică a lui Hasdeu şi publicaţiile elaborate de el au făcut să crească prestigiul Arhivelor Statului atât în ţară cât şi în străinătate.

Autor: Diego - Maricel Ciobotaru, student la Faculatea de Istorie din Iasi
http://historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/hasdeu-un-frumos-nebun-al-arhivelor-romanesti