miercuri, 17 noiembrie 2010

Dumitru I. Remenco - ziarist şi filosof

Dumitru I. Remenco

...îndeplinea scopul său iniţial: să găsească o linie comună între concepţia specific basarabeană şi ideologia socială românească.
Henrih Bloch

Nici un alt regim nu dă astfel loc la construirea unei tiranii, ca prea multa libertate. Această libertate, ajunsă la piscurile cele mai înalte, dă loc servituţii celei mai întinse şi mai sălbatice.Platou


Biografia lui Dumitru Remenco ar fi una ordinară a unui intelectual basarabean, dacă n-ar exista nişte momente, mai bine zis nişte accente, care o scot din şirul celor obişnuite.
Ziarist, filozof el îşi caută locul său în societate. Pentru a-şi defini starea sufletească acceptă publicistica — o condiţie intermediară. Filozofia, adică meditaţia, fiind zborul suprem al spiritului şi cugetului.
Se mai deosebeşte de alţi intelectuali prin faptul că era conştient de ceea ce face, de responsabilitatea pentru fiecare clipă trăită. Şi în momentul când evenimentul brut, cotidian a intrat în coliziune cu conceptul lui filozofic, el a curmat ciclul vieţii...
Aşa pot proceda numai veritabilii înţelepţi...
REMENCO, Dumitru (1895, Bolgrad — 13.VII.1940, Chişinău), ziarist. Îşi face studiile secundare la Bolgrad şi Odessa. Din 1919 este student la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Al.I.Cuza din Iaşi. In perioada interbelică activează intens în presa basarabeană, colaborând la ziarele Cuvânt moldovenesc, Raza şi la revista Viaţa Basarabiei. Este corespondentul special pentru Basarabia al ziarului Timpul şi al revistei Argus, ce se editau la Bucureşti. Moare tragic în ziua de 13 iulie 1940.
În arhivele Siguranţei române, păstrate în ANRM, se află mai multe documente legate de activitatea ziariştilor din Basarabia. Unul se referă direct la Dumitru Remenco:
"REMENCO Dumitru, ziarist la Glasul Basarabiei domiciliat în Chişinău str. Ştefan cel Mare nr. 2 cu soţia Alexandra şi fiul Gheorghe, născut în anul 1895 în com. Hadji-Abdul jud. Ismail, posedând actul de naştere respectiv.
A fost admis la naţionalitate, eliberându-i-se certificatul definitiv nr. 1596/928." Dar documentele depistate nu sunt singurele care întregesc închipuirea noastră despre această personalitate.
Trebuie să avem în vedere că neamul Remenco a fost unul remarcabil, înrudit cu câteva vechi şi importante familii din Basarabia. Profesorul Aurel Marinciuc, un entuziast colecţionar şi cunoscător al trecutului (fost coleg de universitate cu Sergiu Remenco), la rugămintea noastră, a întocmit un arbore genealogic care arată formulele de înrudire între câteva distinse neamuri basarabene:
„Dumitru Remenco s-a împrietenit cu preotul-poet Alexei Mateevici în anii 1916-17, petrecuţi pe frontul românesc. Anume poetul nostru l-a introdus pe tânărul ofiţer Dumitru în cercurile preoţeşti ale Chişinăului. În curând (toamna a. 1917) viitorul filozof se căsătoreşte cu Alexandra Scodigor, fiica preotului Gheorghe de la biserica Sf. Ilie (şi nepoată a preotului Toader Niţă din Peresecina).
Casa preotului din această localitate i-a avut ca musafiri pe toţi prietenii lui Sergiu Niţă (fratele soacrei lui Dumitru Remenco). La Peresecina circulau legende despre beciul preotului, unde se spune că au coborât Constantin Stere (care l-a dus pe Sergiu Niţă la Universitatea din Iaşi), precum şi Mihail Sadoveanu cu Ionel Teodoreanu şi încă multă altă „lume subţire".
— Te rog, Florica, du-te şi scoate beţivanii ceia din beci! — se adresa bătrâna preoteasă Alexandra către nora sa. Aici cucoanele mor de foame, sarmalele se răcesc şi răciturile se topesc, iar nătărăii noştri (adică scriitorii pomeniţi şi câţiva deputaţi din Sfatul Ţării) discută politică lângă butoaie! Las'că le arăt eu! etc, etc.
Fratele mai mic al lui Dumitru, pe nume Alexandru, s-a căsătorit şi el cu o fiică de preot — cu Sofia Matvievici, verişoară cu Alexei Mateevici (atenţie! — însuşi poetul, la seminar, figura cu numele de familie Matvievici).
Bunica Maria (pe linia tatălui) a Alexandrei Scodigor-Remenco era soră cu Alexandru Baltag, preotul care a condus 14 Congrese Eparhiale, a fost deputat în
Sfatul Ţării, protopop la Călăraşi, iar când a împlinit 80 de ani a făcut cunoştinţă (1940) cu închisorile sovietice, unde a şi decedat.
Toate rubedeniile lui D. Remenco din tagma bisericească prezentau un mare clan, care cuprindea pe la 1940 peste 100 de preoţi şi învăţători (dacă mai includem şi familiile înrudite — Boţan, Ciolacu, Coşciug, Costinovici ş.a.). În toate familiile erau copii cu studii în cele mai bune licee, câţiva — în şcoli superioare. Casele acestor intelectuali erau nuclee de cultură, cu biblioteci, arhive personale etc. Şi totul s-a spulberat în triştii ani 1940, 1944, când mai cu toţii s-au refugiat peste Prut (la Iaşi, Ploieşti, Cluj, Sibiu, Bucureşti).
Alexandra Scodigor-Remenco (1897-1959) a absolvit cu menţiune Liceul de fete din Orhei (1915) şi a făcut studii la Facultatea de Matematică (Odessa). Până în a.1930 a lucrat ca directoare la grădiniţa nr.17 din Chişinău. Evidenţiindu-se ca fruntaş al învăţământului preşcolar, ea a fost promovată ca directoare a unui orfelinat — „Casa copilului", unde a lucrat timp de zece ani (până în iulie 1940). Dumneaei a creat o instituţie-model, unde se aplicau cele mai progresive metode pedagogice ale epocii. Ea a asigurat crearea atmosferei de familie, de activitate gospodărească în marele colectiv al orfelinatului. Astăzi mai trăiesc unii foşti mici discipoli ai d-nei Alexandra, pomenind-o ca pe o mamă.
Activitatea ei a devenit cunoscută în toată România. În a. 1938 orfelinatul a fost vizitat de reprezentantul Ligii Naţiunilor, dna Maria Montessori. După aceea a fost invitată la un congres de specialişti petrecut la Roma, unde a fost primită în audienţă de către Papa Pius al Xl-lea.
În chiar ziua morţii tragice a soţului (13 iulie 1940) dna directoare a fost alun
gată în stradă din locuinţa ocupată în clădirea orfelinatului (acum acolo, la capătul străzii Kogălniceanu, se află Catedra de Zootehnie a Universităţii Agrare). A găsit adăpost la fosta revoluţionară — medicul Iulia Kviatkovski. După război dna Remenco a lucrat la grădiniţă ca educatoare. Un scurt timp (martie 1944 — octombrie 1945) s-a aflat (cu fiul mai mic — Sergiu) în refugiu lângă Ploieşti, de unde a fost adusă de către fiul mai mare — Gheorghe, care fusese mobilizat în Armata Roşie încă în a. 1941.
Dincolo de expunerea birocratică a biografiei sunt momente, evenimente, mărturisiri care deschid noi perspective pentru cunoaşterea personalităţii şi tot spectrul trăirilor sale:
"Ne-am cunoscut în primăvara anului 1920, — scrie ziaristul şi bibliograful Henric Bloc. (V.B. nr.6-7, 1941).
...într-o seară a venit la redacţie un tânăr într-o manta soldăţească şi-i înmână secretarului de redacţie un manuscris voluminos, adăogând totodată că articolul adus ar putea fi folosit pentru numărul pascal al gazetei. Aducătorul articolului şi-a spus numele: Dimitrie Remenco, şi-a lăsat adresa şi a plecat.
Secretarul de redacţie, răposatul I. Guzik, citind după aceasta articolul, strâmbă din nas şi spuse: "mi se pare că are ceva" şi mi-a dat articolul mie. Articolul era un adevărat tratat religios şi filozofic pe tema învierii şi desigur că articolul "avea ceva", dar nu pentru evreul Guzik. Articolul n-a mers, dar eu l-am căutat pe autor, am făcut cunoştinţă cu dânsul şi l-am sfătuit să scrie pe teme ziaristice sociale. Ne-am înţeles numaidecât, cu atât mai mult cu cât D.Remenco avea de acum o oarecare experienţă gazetărească, după colaborarea la gazeta bolgrădeană Ialpug.
De atunci noi, în decursul a zece ani, ne-am împărţit bucuriile şi necazurile (acestea erau mai numeroase) lucrului ziaristic în Chişinău. La Naşe Slovo şi la Novoie Slovo, care a luat locul celei dintâi — ca şi mai târziu la Bessarabskoie Slovo, tot greul lucrului apăsa pe umerii noştri. Cunoscând la perfecţie limba română, Dumitru Ivanovici lucra cu mare succes şi râvnă toate traducerile şi prelucrările din limba română şi pe lângă aceasta scria câte un articol cotidian, ba chiar şi câte două. (In asemenea cazuri el iscălea articolele cu Dimitrie Solunski, în cinstea sfântului Dimitrie de Salonic şi prin aceasta se exprima exterior mentalitatea filozofico-religioasă a autorului)."
În volumul patru al Basarabiei necunoscute am inserat o biografie a lui Henrih Bloch, dar acolo nu am insistat asupra prieteniei cu Dumitru Remenco. De aceea în acest moment al mărturisirii descoperim nişte faţete şi nuanţe biografice inedite pentru ambii ziarişti. În articolul publicat în Viaţa Basarabiei citim:
„Independent în cugetări gazetăreşti, tăios în aprecieri, clar în formulare, Remenco a fost unul din cei mai preţioşi colaboratori ai gazetei, tocmai în acea primă perioadă când trebuia creat tipul noii gazete basarabene în slujba noii stăpâniri şi în acelaşi timp accesibilă şi adaptabilă cititorului basarabean, pentru care limba rusă rămăsese limba uzuală, singura limbă cu care în general se putea ajunge la mintea şi inima acestuia.
Situaţia turbure basarabeană crea fenomenul şomajului şi noi, ziariştii, rămâ­neam fără lucru. În asemenea momente Remenco se înflăcăra în chip deosebit, construia planuri noi, — de două ori chiar am încercat să edităm o gazetă proprie cu mijloace proletare. Aproape întreg anul 1921 l-am petrecut fără lucru. Vara ne-a fost chiar foarte greu. Soţiile şi copiii i-am expediat la rude la ţară, iar noi am rămas la Chişinău să croim planuri. Odată Remenco a venit la mine pe strada Bolgarskaia şi mi-a declarat solemn că putem merge la piaţă, fiindcă în ziua aceasta are ce mânca. Ne-am dus. Prietenul meu avea în buzunar 6 lei... Am cumpărat castraveţi şi pâine, am mâncat şi ne-am dus apoi în grădina publică să croim planuri pentru viitor. Curând după aceea am găsit un binevoitor, care ne-a deschis un credit pentru cumpărarea hârtiei şi atunci am scos cu Remenco săptămânalul La răspântie. Chiar denumirea arăta scopul gazetei: Basarabia se găseşte la o răspântie. Ea trebuie să-şi găsească noua sa cale şi trebuie s-o facă fără a se uita înapoi şi fără neapărată opoziţie faţă de noua viaţă. Trebuie găsită o linie comună. Basarabia trebuie împărtăşită (mai cu seamă partea ei nemoldovenească) pentru noua viaţă de stat. Şi gazeta noastră trebuie să-i arate în această direcţie calea şi pilda. Doi săraci dar cinstiţi jurnalişti s-au dedicat acestei probleme, necăutând în schimb nici bunuri materiale, nici locuri călduţe sub protecţia politicienilor care se schimbau mereu.
Am tipărit în total patru numere din acest săptămânal, dar totuşi n-am aruncat armele şi ceva mai târziu, tot împreună, "făcând" gazeta de la început şi până la sfârşit cu mijloace personale, am editat Glasul Poporului, care s-a menţinut câteva luni.
Nu voi aminti peripeţiile vieţii gazetăreşti din Chişinău, — vreau numai să notez aici rolul răposatului Dimitrie Ivanovici în această viaţă. Cu toată închinarea sa pentru lucrul cărturăresc, pentru cercetările filozofice pe chestiunea teologiei ortodoxe, el totdeauna s-a aflat la postul gazetăresc când a fost nevoie, întotdeauna a fost un prieten atent, gata să-şi ajute colegul, întotdeauna se înflăcăra de focul jurnalismului, neeschivându-se de la nici o funcţie în redacţie. Cu timpul şi-a asimilat în aşa fel limba română, încât a început să lucreze independent în ziaristica românească, fie în calitatea de corespondent basarabean la Argus şi la Timpul, fie ca redactor al gazetei Raza, unde i-au apărut articolele care au atras atenţia asupra sa în Bucureşti, de pildă şi a d-lui Nichifor Crainic, de care îl lega o prietenie personală şi o atenţie binevoitoare. Cu această colaborare în ziaristica românească, Dumitru Ivanovici îndeplinea scopul său iniţial: să găsească o linie comună între concepţia specific basarabeană şi ideologia socială românească..."
A activat exact de la începutul mişcării de eliberare naţională în 1918 şi până la 28 iunie 1940 ca un muncitor convins al sacrificării pe tărâm intelectual. Nu pretindea recompense, ruga să nu fie împiedicat să muncească. Să i se ofere, fie şi cea mai mică posibilitate de a se realiza intelectual. Numai aşa vedea el rolul său în acea dificilă perioadă. Şansa sa o descoperea doar în travaliul ziaristic, şi impunerea lui profesională pe plan local a fost incontestabilă. Dar ziaristica era doar cheia comunicării cu cititorul. Opiniile şi viziunile filozofice şi le şlefuia în permanenţă, lărgind hotarul investigaţiilor de la realitatea brută cotidiană până la sferele cele mai subtile ale gândirii abstracte. Aş crede că întâlnirea sa cu ofiţerii de la N.K.V.D. şi impactul acestei întâlniri au fost în mare parte dictate de convingerile sale filozofice. Când lumea din afară s-a dovedit a fi mai agresivă decât universul interior al lui D. Remenco, echilibrul păstrat cu multă dârzenie şi sporită atenţie, într-o bună zi, s-a stricat...
„...Am amintit mai sus că Dimitrie Ivanovici avea înclinaţii pentru cercetările filozofice. Acest om avea o patimă dominantă: cartea. Neluând în seamă greutăţile materiale şi dificultăţile achiziţionării de noi cărţi filozofice, Dimitrie Ivanovici şi-a alcătuit o strălucită bibliotecă, în mijlocul căreia timpul petrecut era pentru dânsul un fel de cult, ceva sfânt. În domeniul lucrărilor sale filozofico-religioase, Dimitrie Ivanovici a luat contact cu gânditorii religioşi ruşi N.Berdeaiev şi Bulgakov, în revista căror Calea s-au tipărit câteva fragmente din marea operă la care lucra Remenco "Minunea în învăţătura creştină." (Henric Bloch).
Noi, când recapitulăm vremurile de odinioară, încercăm să înţelegem din ce cauză s-a procedat anume aşa. Un filozof, un om care pentru această viaţă avea nişte principii bine formulate, fiind informat despre ceea ce se petrece în Uniunea Sovietică, n-a încercat să plece.
Aurel Marinciuc, care a apucat aceste evenimente, scrie:
„La 27 şi 28 iulie 1940 intelectualii noştri trebuiau să rezolve urgent marea (şi mereu actuala pentru basarabeni) întrebare: „Plecăm sau rămânem?"(având la dispoziţie o singură noapte şi un singur tren).
Preotul jurnalist Vasile Ţepordei a fost un prieten apropiat al lui Dumitru Remenco şi al familiei acestuia. El a pierdut ceasuri întregi, încercând să-l convingă pe Dumitru Remenco să plece în România. Acesta a decis însă că „locul nostru e aici". Cuvinte sfinte, dar fatale!
Împreună cu fiul Sergiu l-a petrecut la gară pe părintele Vasile, unde au plâns împreună (plângea o gară întreagă) şi s-au despărţit. Mai mult nu s-au mai văzut.
În primele zile ale lunii iulie s-au început arestările şi „discuţiile" de la N.K.V.D..
Dispăreau nu numai deputaţii Sfatului Ţării, dar şi preoţii, precum şi descendenţii vestitelor familii boiereşti — nişte mătuşe şi moşi de 70-80 ani. Groaza intrase în oasele oamenilor. Imediat s-a declanşat un adevărat val de sinucideri. Fostul director de liceu — Alexandru Oatu, care a fost şi el un bun cunoscut al familiilor Niţă şi Remenco, şi-a pus capăt zilelor la 12 iulie. Chiar a doua zi (după nopţi de anchetare) psihicul filozofului-teolog Dumitru Remenco n-a rezistat şi s-a împuşcat la el acasă (împrumutase în ajun arma de vânătoare de la un văr al soţiei, pretextând că vrea să facă o plimbare prin jurul oraşului — „să-şi liniştească nervii").
A dorit să înfrunte destinul. Şi atunci când unul câte unul au început să fie arestaţi foştii ofiţeri ai armatei ruse, indiferent de faptul dacă au luptat împotriva Rusiei
Sovietice ori nu, iar unii dintre ei chiar au fost împuşcaţi, depresia sufletească părea să umple paharul răbdării. Paralel cu ofiţerii au început să fie vânaţi foştii ziarişti, care păreau să nu aibă nici o vină, dar „troicile" scoteau decizii dure care mergea în puşcărie, care era pur şi simplu împuşcat de N.K.V.D..
Gândul lui se ducea mai departe. La suferinţele familiei care de obicei era aruncată din locuinţă ca aceasta să fie ocupată de „eliberatorii sovietici" şi toate lucrurile agonisite în acest răstimp şi de care îl legau nişte amintiri treceau în mâini străine. Era un calvar. Şi atunci el a luat decizia de suicid.
Colegul lui, H. Bloch, având experienţa războiului civil, a părăsit Basarabia şi a revenit abia peste un an. Coşmarul în care au trăit basarabenii un an de zile n-ar încape pe mii de pagini:
„Când în vara anului trecut am auzit că Dumitru Remenco şi-a pus capăt zilelor, am fost tot atât de deprimat ca şi de vestea pierderii Basarabiei. Aceleaşi suferinţe, aceleaşi ţeluri, mai mulţi ani de colaborare, prietenie sinceră, — cu toată deosebirea de caractere, — ne-au unit atât de tare, încât dispariţia unuia dintre noi, celălalt trebuia s-o simtă ca dispariţia a ceva din propria sa existenţă.
Nu mi-am pus întrebarea: de ce? Pentru că în inimă aveam de-acum răspunsul la această întrebare. Din multe pricini, pe care nu le voi pomeni, Dimitrie Remenco s-a văzut în faţa unei prăpăstii morale, în faţa destrămării perspectivelor morale ale existenţei viitoare şi a acelei munci căreia i-a slujit necontenit vreme de 20 de ani. El a renunţat la o situaţie echivocă, în care l-ar fi pus refugiul. El a simţit că bagajul său filozofic, strâns cu atâtea greutăţi, se prăbuşeşte. Şi el, om profund credincios care ca un act incompatibil cu dogma creştină, şi-a pus capăt zilelor. Şi-a pus capăt zilelor la vârsta de 45 de ani în floarea vieţii şi a puterii de muncă.
Logica existenţei s-a rupt. Poate că au mai existat şi motive cu caracter personal sau familial. Dumitru Ivanovici le-a dus în mormânt cu dânsul. Personal, socot că Remenco nu putea proceda altfel.
A trecut un an din clipa în care s-a adus şi această jertfă. Va veni o vreme când ea va fi preţuită nu numai de aceia care l-au cunoscut pe Remenco atât de aproape, ca mine. Diferenţa de vârstă dintre noi era numai de câţiva ani, dar tocmai această diferenţă a fost perioada Marelui Război. Pe Dumitru Remenco războiul deabia spre sfârşitul său l-a scos de pe băncile şcolii. Evenimentele l-au pus brusc în faţa tuturor chestiunilor complicate provocate de revoluţia rusă şi de întoarcerea Basarabiei sale natale în România mamă. Din ceea ce am scris mai sus, se vede cum a răspuns Remenco la aceste chestiuni. El s-a pronunţat pentru Basarabia. El i-a slujit fidel ca jurnalist. Cu puterea tiparului şi cu argumentul întotdeauna clar, el s-a străduit să atenueze provinciei sale greutăţile perioadei tranzitorii.
În aceasta constă meritul lui incontestabil faţă de Basarabia." Henrich Bloch (Viaţa Basarabiei, nr.6-7, 1941)
Alături de aceste pagini parcă s-ar cere să punem rândurile scrise, trăite şi semnate de Dumitru Remenco. Dar pot completa ele cu ceva acest portret schiţat de cel mai apropiat şi sincer prieten? Contemporanii l-au uitat pe D. Remenco. Colecţiile de ziare din acea vreme nu s-au păstrat. Şi el a dispărut din vizorul chiar al specialiştilor. Unicul document incontestabil al existenţei lui rămâne piatra de mormânt.
La cimitirul de pe str. Armenească este un loc, pe una dintre aleile din mijloc, unde îşi dorm somnul de veci cei din neamul Remenco. Dumitru are parte de un mormânt modest, un val mic de pământ, o placă din marmoră şi — atâta timp cât nu dorim să ne amintim de el — de o pagină nemeritată de anonimat...
P.S. REMENCO, Gheorghe (19.XI. 1918, Chişinău - 29.X.1977, tot acolo), fiul lui Dumitru a fost şi el ziarist. Probabil, tradiţia familială impunea această profesie. A absolvit în 1938 Liceul de Băieţi A. Donici din Chişinău, apoi învaţă 2 ani la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Vine războiul, ocuparea Basarabiei şi de aceea diploma de studii superioare o obţine la Institutul Pedagogic I. Creangă din Chişinău.
Aria activităţii lui este diversă: de la presa electronică la cea tradiţională. A lucrat la Comitetul de Radio şi Televiziune, la Agenţia de Presă A.T.E.M., la ziarul Cultura Moldovei, la Societatea de Ocrotire a Monumentelor de Istorie şi Cultură, preferând să colaboreze şi cu alte publicaţii care se angajau să promoveze problemele culturii. Avea o pasiune ereditară pentru trecut, pentru acele clopote nevăzute ale destinului neamului care bat întruna amintind de datoria memoriei unui popor. A deţinut funcţia de vicepreşedinte la Societatea de Ocrotire a Monumentelor de Istorie şi Cultură,.
A scris şi editat nişte cărţi împovărate de sentimente şi de respect pentru tot ce poate constitui tezaurul nostru cultural: Lielie ciocârlie (despre cântăreaţa Tamara Ciobanu), Prin Chişinău odinioară şi azi, (Chişinău, 1966), La baştina frumosului (Chişinău, 1970), Comoara noastră - monumentele, (Chişinău, 1977).
A lăsat câteva manuscrise şi multe notiţe. Planurile lui de creaţie erau mari şi de aceea au rămas nerealizate...
Al doilea fiu al filosofului, Sergiu, este inginer-electronist, a activat la Academie; este pensionar şi locuieşte la Chişinău.
* * *
Notarul Ion Dm. Remenco (tatăl filozofului) a fost căsătorit cu o bulgăroaică (pe nume Olga) şi a avut 7 copii. S-au împrăştiat şi aceştia prin toată lumea. Fiul Ion s-a căsătorit cu o nemţoaică din sudul Basarabiei, au trăit la Poltava; fiica lui cu doi nepoţi trăieşte în Spania.
Fiica Nadejda a fost învăţătoare la Chişinău, s-a căsătorit cu un polonez — Grigore Piaseţki; au decedat la Sibiu. Tot la Sibiu au decedat fiul Alexandru Remenco (fost profesor de desen la liceu) şi soţia sa — Sofia Mateevici-Remenco.
O altă fiică — Ecaterina — s-a căsătorit cu un poliţist din Odessa, pe care bolşevicii l-au ucis în faţa soţiei şi a copilului lor — Valentin. Acest fiu al lor a luptat în rândurile Armatei Roşii (iată paradoxurile sorţii omului!), a căzut prizonier la români. Dna Alexandra Remenco, cu ajutorul lui Vas. Ţepordei, l-a scos pe acest nepot din lagăr; Valeriu a dispărut în mod straniu prin 1964.
Încă doi fii ai notarului au decedat tragic: Tănase a murit în primul război mondial (undeva pe frontul românesc), iar cel mai mic — Veniamin — împuşcat la o vânătoare.
Am înşirat aceste nume pentru a arăta că în Basarabia exista o societate de intelectuali deja formată, care satisfăceau cerinţele vremii şi care atât de barbar a fost împrăştiată.
Anexă
CRONICA IDEILOR
Influenţa psihologiei sociale ruseşti asupra Basarabiei. — O convorbire extrem de interesantă am avut-o acum câtva timp cu un regăţean, tânăr magistrat, om de fină inteligenţă şi cu sincera dorinţă de a înţelege psihologia Basarabiei înainte de a o judeca. E foarte rară această din urmă calitate, căci la noi, şi în special în lumea politică, Basarabia de obicei este judecată cu mare autoritate, fără însă a fi studiată cu seriozitate. Sentinţa se da rara măcar sa fie ascultat inculpatul, adică istoria Basarabiei, şi mai ales istoria ei modernă; de aici miile de neînţelegeri între Basarabia şi acei regăţeni care ar dori s-o vadă asemănătoare unui judeţ din Moldova sau Muntenia: Bâcul basarabean să semene cu Siretul sau cu Dâmboviţa, iar basarabenii să semene ca două picături de apă cu eroii din ultimul roman al lui Cezar Petrescu, sau în cazuri extreme, când caracterul basarabeanului nu se potriveşte cu caracterul eroilor din Calea Victoriei i se spune basarabeanului că este înstrăinat... Acest verdict se dă chiar dacă basarabeanul este un cetăţean absolut loial sau sincer patriot şi naţionalist român. Convorbitorul meu dimpotrivă îşi dă perfect de bine seama că Basarabia, care a trăit mai bine de o sută de ani sub influenţa culturii ruseşti, n-a putut evita influenţa acestei culturi, cu atât mai mult, că sub regimul vechi întreaga viaţă rusească a fost reglementată prin legi şi nu rămânea nici un domeniu de viaţă care să-şi păstreze autonomia şi independenţa lui faţă de stat. Aceasta în ceea ce priveşte cultura oficială; dar mai rămâne domeniul imens al culturii neoficiale, care şi ea exercită o influenţă foarte mare asupra tuturor claselor şi tuturor naţionalităţilor din fosta Rusie. Vorbim în special de literatura rusească. Dacă un Dostoevski sau Tolstoi au exercitat o influenţă enormă asupra literaturii franceze, sau engleze şi germane, ar fi natural ca şi psihologia basarabeană să nu rămână indiferentă faţă de operele acestor scriitori cu renume mondial. Ar fi natural deci, ca tipul basarabean, cel puţin tipul intelectual, să difere într-o măsură oarecare de tipul regăţean sau transilvănean, create sub alte înrâuriri culturale. Şi dacă tipul basarabean, în calităţile lui psihologice, seamănă mai mult cu eroii lui Cehov, decât cu eroii lui Caragiale, nu e nimic ciudat şi neaşteptat în acest fapt care, de altfel, se datoreşte influenţei nu numai a literaturii ruseşti, ci a întregului ansamblu al vieţii sociale şi politice ruseşti. Deci, pentru a înţelege mai bine calităţile spirituale ale intelectualu-lui basarabean, e nevoie să cunoaştem şi tipul intelectualului rus precum şi mediul în care s-a dezvoltat şi format acest tip.
În treacăt fie zis, la noi deseori se face o confuzie între eroii bolnăvicioşi ai lui Dostoevski şi însăşi persoana autorului. E o eroare teribilă, căci Dostoevski, care, de altfel, suferea de epilepsie, a fost de o minte şi de o morală perfect sănătoase. Cu intuiţia sa genială el a înţeles şi cu talentul său puternic ne-a descris chipurile bolnăvicioase din viaţa rusească din vremea lui, viaţă care se zbătea pe atunci între idealul creştinismului şi idealul revoluţiei. În romanul său Demonii Dostoevski ne-a dat un tablou zguduitor al triumfului spiritului revoluţionar, În acest roman profetic, precum şi în celelalte romane ale sale, Dostoevski e mereu de partea idealului creştin în sensul cel mai înalt al cuvântului.
Dostoevski a creat o întreagă şcoală „creştină" în literatura rusă. Ba chiar mai mult: de numele lui e legată epoca renaşterii uimitoare a filozofiei creştine ruseşti, renaştere care, pare-se, în vremea noastră a atins punctul ei culminant.
De fapt, tot ce este bolnăvicios, tot ce este anarhic, tot ce este distructiv în sufletul intelectual basarabean, creat ca tip, ca purtător al unei oarecare ideologii şi psihologii din timpul dominaţiunii ruseşti, se datoreşte exclusiv influenţei fatale a revoluţiei ruseşti divinizate.
Revoluţia rusească, în general vorbind, n-a avut niciodată un caracter naţional, ci întotdeauna, sau abstract-poporanist, sau abstract-internaţional. Purtătorii ideologiei revoluţionare n-au fost „opoziţia Majestăţii Sale", ci duşmani de moarte nu numai ai ţarului dar şi ai statului; subliniem: şi ai statului. Între stat şi guvern, pe de-o parte, şi purtătorii ideologiei revoluţionare, pe de altă parte, a existat o ruptură permanentă. Erau doi duşmani pe vecie, probabil nici moartea nu-i putea împăca...
E foarte important ca cititorul, mai ales cititorul regăţean, să înţeleagă caracterul acestei duşmănii, căci ea a avut un rol fatal în dezvoltarea evenimentelor istorice în Rusia, influenţând adânc nu numai cercurile pur revoluţionare ruseşti, dar şi cercurile opoziţioniste în sensul cel mai larg al cuvântului. Dar cine în Rusia n-a fost în opoziţie cu guvernul şi cu regimul ţarist în ultimele decenii şi mai ales în anii războiului? Până şi persoanele cele mai apropiate ţarului au trecut în lagărul opoziţiei! Zicem opoziţiei, şi nu a revoluţiei, căci existau în Rusia şi partide de stânga cu programe mai moderate, partide care cereau reforme şi erau refractare revoluţiei, cum a fost de pildă Partidul Constituţionalist-Democrat al lui Miliukov. Dar până şi aceste partide burgheze şi naţionaliste erau adânc influenţate de psihologia revoluţiei. Nici aceste partide n-au fost „opoziţia Majestăţii Sale" în sensul democratic al cuvântului, adică o opoziţie loială.
Evenimentele din anul 1917 dovedesc pe deplin această afirmaţiune a noastră. Cultul revoluţiei care domnea în cercurile radicale a influenţat adânc până şi tactica acestor partide de opoziţie burgheză, căci ele au fost nevoite să ţină seamă de psihologia opiniei publice creată şi ea sub influenţa acestui cult. În această privinţă se cere anume ca un partid de stânga să-şi manifeste în mod public duşmănia şi dispreţul său faţă de regimul existent. Un contact direct cu „regimul", chiar un contact pur personal sau de rudenie, era capabil să compromită pentru totdeauna pe orişicine, să distrugă popularitatea orişicui.
Iată un exemplu concludent. Este vorba anume de faimosul „caz Şaliapin" care a avut loc încă în epoca de înainte de război. Cântând în Opera imperială din Petersburg, în prezenţa ţarului, Şaliapin, la un moment dat, urmând iniţiativa corului, se aşează în genunchi şi cântă imnul imperial. Faptul părea cu atât mai natural, cu cât se prezenta în acea seară opera patriotică „Viaţa pentru ţar".
La români acest caz (dacă aşezarea în genunchi în prezenţa regelui ar fi obiceiul pământului) ar trece neobservat. Alta era însă atmosfera în Rusia. Când publicul a aflat despre cele întâmplate la teatrul imperial, o adevărată furtună de protest împotriva lui Şaliapin a izbucnit în întreaga ţară. Scandalul era extraordinar. Toată presa, afară de cea naţionalistă, l-a atacat pe Şaliapin cu violenţă. Prietenii din lagărul de stânga renunţau la legăturile ce le întreţineau cu Şaliapin.
Şaliapin moralmente a fost impresionat atât de adânc de această campanie, încât chiar şi acum, după 20 de ani, în amintirile sale încearcă să se scuze faţă de opinia publică rusă de cele întâmplate atunci.
S-a prăbuşit monarhia, s-a prăbuşit Imperiul, a pierit statul naţional rus, idolul revoluţiei s-a scufundat în sânge, au dispărut vechile idealuri, s-a transformat nu numai psihologia, dar şi psihica omului rus, şi totuşi Şaliapin, un geniu artistic recunoscut şi cinstit de întreaga lume civilizată, simte nevoia încă o dată să se scuze pentru cele întâmplate, să susţină că nu a lui a fost iniţiativa aşezării în genunchi faţă de ţar...
Acest caz ne poate da o idee fidelă despre acea prăpastie ce a existat între „regim" şi societatea rusă, prăpastie ce în momente grele ale istoriei ruseşti a fost fatală şi pentru stat şi pentru societate.
E foarte interesantă caracteristica psihologiei ruseşti, tocmai în aspectul acelei rupturi despre care am vorbit, caracteristică ce ne-o dă marele filozof rus contemporan N.Berdeaieff în cartea sa întitulată „Psihologia religioasă rusească şi comunismul ateist". „Schizma („pасколъ"), zice N.Berdeaieff, este un fenomen caracteristic şi determinant al istoriei ruseşti".
Momentul critic în istoria rusească (din acest punct de vedere) trebuie considerat mijlocul veacului XVII şi anume evenimentul mare care poartă numele de „rascol", ceea ce înseamnă schizmă, sciziune. E vorba anume de opera realizată în biserica rusească de patriarhul Nikon şi care a constat în corectarea tuturor greşelilor ce s-au strecurat în cărţile bisericeşti cu ocazia copierii lor, precum şi greşelilor ritului ortodox. O mare parte a poporului credincios s-a răzvrătit, ceea ce a provocat o ruptură în Biserica rusă, sciziunea care n-a fost reparată nici până acum.
Sensul adevărat al schizmei, Berdeaieff îl vede în convingerea adâncă a poporului cum că oficialitatea bisericească şi cea de stat au trădat credinţa dreaptă ortodoxă şi cu aceasta au trădat şi idealul poporului rus şi anume idealul „Moscovei, care este a treia Romă". Deci ruptura chiar în prima ei fază n-a fost o ruptură pur religioasă, dar şi politică.
Această ruptură s-a adâncit extraordinar sub Petru cel Mare cu revoluţia lui Culturală. Introducând în Rusia elementele culturii apusene, Petru cel Mare a introdus de fapt o cultură cu totul străină vechii culturi ruseşti. De aici duşmănia poporului, sau cel puţin a unei mari părţi a poporului, faţă de acest ţar care în legendele create a fost poreclit „Anticrist".
Cu Petru cel Mare dispare „împărăţia pravoslavnică". Până şi în Biserica oficială iau naştere curente împotriva culturii europene, care a devenit cultura oficială.
Această stare psihologică de ruptură faţă de oficialitate şi deci faţă de autoritate şi de stat, cu timpul a evoluat în forme secularizate, pătrunzând în cercurile intelectuale, deseori ateiste, şi luând forme tot mai mult şi mai mult politice, dar păstrându-şi esenţa ei religioasă. Întreg secolul XIX trece sub semnul rupturii între stat şi societate. Ia naştere poporanismul revoluţionar: scriitorii radicali ateişti, ca Belinski, Dobroliubov, N. Cernîşevski, Pisarev. N. Mihailovski dau lovituri grele regimului, zguduindu-l până la temelie. Se dau lovituri grave religiei şi Bisericii, care şi ea este o parte a statului. Cu tot ateismul conducătorilor însă, mişcarea rămâne profund idealistă şi esenţialmente religioasă, deci fanatică şi eshatologică. Dumnezeu este combătut, dar în mod inconştient este substituit de Dumnezeul Revoluţiei. Lumea este plină de suferinţe şi de rău. Lupta contra lor este şi o luptă împotriva lui Dumnezeu care a creat această lume. Autoritatea este un rău, căci ea susţine răutatea lumii şi suferinţele poporului. Idealul poporaniştilor a fost fericirea poporului, care a fost (de ei) divinizat sau mai bine-zis idolatrizat.
Trăsătura caracteristică a acestei mişcări a fost substituirea motivelor religioase cu cele sociale. Socialismul rusesc a fost în realitate un fenomen religios. Lupta pentru dreptatea socială a fost principalul scop al socialismului. Tot ceea ce nu se potriveşte cu acest scop este un rău, şi cum întreaga cultură cu toate valorile ei nu serveşte direct intereselor socialismului şi a poporului, având un sens absolut, ea a fost pur şi simplu negată. E cunoscută tuturora formula lui Pisarev, paremi-se, după care, o pereche de cizme pentru popor fac mai mult decât toate operele lui Leonardo da Vinci. Aşa s-a creat nihilismul cultural, politic şi religios rusesc, care culminează actual mente în ideea comunistă.
Dar ar fi o mare greşeală să nu subliniem încă o dată caracterul idealist şi esenţa religioasă a acestui nihilism rusesc. E foarte caracteristic faptul că principalii creatori ai acestui nihilism, ca un Dobroliubov sau Cervîşevski, au fost fii de preoţi. Nu mai puţin caracteristic este şi faptul că în momentul crizei socialismului idealist, în momentul când a venit să-i ia locul socialismul ştiinţific, adică marxismul, din acest socialism au ieşit cei mai de seamă filozofi religioşi precum şi teologi ruşi şi care fac slavă filozofiei ruseşti contemporane, cum sunt Serghie Bulgacov, N. Berdaieff, S. Frank şi alţii. Acest fapt caracterizează în cel mai înalt grad esenţa religioasă a socialismului rusesc. Am spus că nihilismul idealist rus a trecut printr-o criză serioasă. În cea mai mare parte el a fost absorbit de marxism, în altă parte el a evoluat în direcţia religioasă, creându-se prin aceasta şcoala religioasă — filozofică contemporană.
În forma lui marxistă socialismul rusesc nu şi-a pierdut esenţa lui religioasă, devenind însă în schimb mai realist, mai practic, ceea ce i-a şi asigurat succesul în revoluţia din anul 1917. Şi încă o deosebire a socialismului rusesc în forma lui comunistă: educat fiind în şcolile filozofice marxiste, care neagă nu numai individualitatea omului, dar şi însuşi omul, ca personalitate, el a devenit mai crud şi mai sângeros.
Dar care sunt faptele concrete de influenţă a nihilismului rus în Basarabia. Şi unde sunt urmele acestei influenţe?
În forme neorganizate, am spune pur psihologice aceste urme continuă să existe în spiritul de opoziţie faţă de regimul actual de care este pătrunsă o foarte neînsemnată parte a cercurilor intelectuale basarabene. În forme semi-organizate, în forme politice adică, el continuă să inspire unele formaţiuni de partide, cum este, de pildă, formaţiunea steristă. Este adevărat că această din urmă formaţiune este lipsită de spiritul revoluţionar, precum şi de esenţa religioasă a nihiliştilor ruşi, căci d. Stere nu se roagă deloc Dumnezeului Revoluţiei şi nici nu va vărsa măcar o picătură din sângele lui pentru popor, totuşi radicalismul, şi am spune maximalismul politic al sterismului îi trădează originea lui adevărată...
Viaţa Basarabiei,
nr.4-5 (aprilie-mai) 1933.


Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. - Chişinău, 2004. - Vol. 5. - p. 264-277.

Niciun comentariu: