joi, 28 octombrie 2010

Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt

MONUMENTUL UNITĂŢII NAŢIONALE
istoria 
Pe când eram elev, de fiecare dată când mergeam în excursie la Chişinău, punctul de pornire prin capitală era Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Măreţul chip de bronz semnifică mult: putere, dreptate, nădejde, credinţă, naţiune. Aveam senzaţia că anume de la sculptura lui Ştefan porneşte totul pentru noi: pâinea, sarea, vacanţa de vară, creioanele colorate. Voievodul ne proteja de războaie şi ne amintea mereu că suntem un neam. În şcoala noastră era un cor modest, dar cunoscut în tot raionul prin vocile şi repertoriul lui. Cel mai mult ne plăcea să cântăm La moartea lui Ştefan Vodă:

Când era să moară Ştefan,
Multă jale-a fost în Ţară
Şi la patul lui de moarte
Toţi boierii se-adunară.
Cu un dangăt plin de jale
Mii de clopote dau veste:
”Ştefan Vodă al Moldovei,
Ştefan Vodă nu mai este!”
Tristă-i Mănăstirea Putnei,
Porţile deschise-aşteaptă
Strălucit convoi ce vine
Şi spre ele-ncet se-ndreaptă.
Este Ştefan. Azi străbate
Cel din urmă drum din Ţară.
Dar pe unde trece-acuma,
În măreaţa zi de vară,
Plânge dealul, plânge valea,
Plâng pădurile batrâne
Şi norodu-n hohot plânge:
“Cui ne laşi pe noi, stăpâne?”


La acea oră nimeni nu cunoştea autorul textului — Ştefan Octavian Iosif — credeam că este un cântec popular. Îl cântam doar la sfârşitul repetiţiilor, rareori, la serbările şcolii. Depuneam eforturi mari pentru acest imn şi nu înţelegeam de ce nu mergem cu el la festivalurile raionale — eram siguri că i-am fi pus pe toţi ”în genunchi” şi după asta neapărat am fi ajuns la Chişinău, iar de acolo la Moscova. N-a fost să fie aşa, cântecul răsuna doar între pereţii şcolii noastre.
Timpul i-a pus cununa de argint, Ţara — de aur şi gloria măreaţă i-au pus cunună de laur, scria Vasile Alecsandri despre Ştefan cel Mare. Nimeni nu pune la îndoială că Ştefan cel Mare este cea mai strălucită personalitate a neamului românesc din toate timpurile: s-au scris cărţi, s-au compus cântece, s-au turnat filme; numele lui îl poartă localităţi, bulevarde, şcoli...
În anul 1920, artistului plastic şi sculptorului Alexandru Plămădeală (1888 —1940) îi vine ideea de a-i face un monument lui Ştefan cel Mare. Apropo, lui îi aparţin şi busturile poeţilor Alexei Mateevici şi Alexandru Donici, al regelui Ferdinand I, al pictorului Nicolae Grigorescu, al mareşalului Alexandru Averescu, al medicului Toma Ciorbă... — cu regret, o bună parte dintre lucrări au fost distruse după 1940. Ideea însă a ţinut-o conservată până în 1924, când începe să se consacre muncii la monumentul Voievodului. A făcut trei variante, dintre care trei esenţiale, ca până la urmă, în colaborare cu arhitectul Eugen Bernardazzi (fiul cunoscutului arhitect Alexandru Bernardazzi), să realizeze lucrarea în ultima variantă, cunoscută astăzi de toată lumea. Este cea mai mare operă a sculptorului — Ştefan cel Mare ţine în mâna dreaptă sabia, ca apărător al pământului său, iar în stânga — crucea ridicată, ca un domnitor credincios. Statuia a fost turnată la Bucureşti din bronzul obţinut de la topirea tunurilor care cândva erau îndreptate asupra ţării.
Monumentul a fost inaugurat la 29 aprilie 1928, la intrarea în Grădina Publică din centrul Chişinăului, fiind orientat spre est, ca dimineaţa razele soarelui să-i lumineze faţa. De regulă, monumentul, odată aşezat pe soclu, stă neclintit secole şi secole. Monumentul lui Ştefan cel Mare însă a avut o soartă vitregă — până în prezent i-a fost mutat locul tocmai de... opt ori, destinul său fiind marcat de întâmplările prin care a avut de trecut această fâşie de pământ dintre Prut şi Nistru.
În toamna lui 1940, după ocuparea Basarabiei de către ruşi, monumentul este scos, iar în decembrie, la iniţiativa Guvernului României, este dus la Vaslui şi amplasat în curtea Bisericii Sfântul Gheorghe. Peste jumătate de an, în august 1941, după declanşarea celui de-al doilea Război Mondial, autorităţile au încercat, dar fără de succes, să readucă monumentul la Chişinău. Abia la 7 noiembrie 1942 monumentul a fost aşezat vizavi de Porţile Sfinte (Arcul de Triumf), unde mai înainte stăteau monumentele lui Alexandru II şi Ferdinand I, iar după război a fost pus cel al lui Lenin. În august 1944, monumentul este strămutat la Craiova, ca în primăvara lui 1945 să fie readus la Chişinău şi instalat la locul iniţial de la intrarea în Grădina Publică, dar pe un alt soclu. Tot atunci crucea din mâna domnitorului pierdută de-a lungul pribegiei, a fost înlocuită cu una din lemn.
Autorităţile ţineau cu tot dinadinsul să strămute monumentul de la locul hărăzit la început, propunând cinci variante de amplasare, inclusiv în afara oraşului, la Vadul lui Vodă, — afirmă criticul de artă Tudor Braga. Aici a intervenit cu demnitate Olga Plămădeală, soţia pictorului, apelând la factorii superiori de decizie din URSS, personal la Nikita Hruşciov, pe atunci prim-secretar al CC al PCUS. Tot în acea perioadă s-a declanşat şi o mişcare studenţească de protest faţă de intenţiile de a strămuta monumentul. Astfel acest plan a fost zădărnicit.
Dar soarta dramatică a monumentului nu s-a terminat aici. În 1972 este strămutat cu 18 metri în interiorul parcului, chipurile nu e ”normal” să se afle pe aceeaşi linie cu monumentul lui Lenin. Tot atunci îi sunt scoase şi inscripţiile iniţiale de pe soclu.
Abia în 1990, la 31 august, monumentul este readus la locul lui iniţial, fiindu-i restabilite soclul, inscripţiile şi cadrul zonei din preajmă. Ceva mai înainte au mai fost obţinute câteva victorii: Limba de stat şi Grafia latină (31 august 1989); Drapelul tricolor (27 aprilie 1990) şi Suveranitatea (23 iunie 1990).
Fiind în deplasare prin diferite localităţi ale ţării, deseori sunt întrebat unde se află sediul redacţiei noastre, vreo instituţie de învăţământ, vreo policlinică sau vreun minister... Încerc să le fac lumină: strada sau bulevardul cutare, troleibuzul sau maxi-taxiul cutare de la autogară sau de la gara feroviară. Nu o singură dată însă am fost rugat să precizez: dar de la Monumentul lui Ştefan cel Mare încotro s-o luăm. Toată Moldova îşi începe drumurile de la acest simbol, care ne uneşte şi ne poartă prin secole cu demnitate.


Valerie VOLONTIR,
Revista NOI


Niciun comentariu: